Conform multor experți, discursul președintelui rus Vladimir Putin la Conferința privind politica de securitate de la München, 10 februarie 2007, poate fi considerat un punct de cotitură în relațiile internaționale postbelice și perioadei post războiului rece. În acest discurs liderul rus a acuzat Statele Unite că încearcă să construiască o lume unipolară, folosind forța excesivă în politica internațională și provocând o cursă a înarmărilor. El s-a opus, de asemenea, extinderii NATO și desfășurării sistemului american de apărare antirachetă în Europa.

NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord sau OTAN după inițialel în română) a fost înființată în 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington, D.C. pe 4 aprilie 1949, cu obiectivul principal de a pune în aplicare un sistem comun de apărare împotriva unui atac provenit din exterior. Cele 12 state fondatoare ale organizației sunt Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos. Au existat mai multe etape de extindere, dintre care cea mai recentă a avut loc în 2020, când Macedonia de Nord a finalizat formalitățile de aderare. Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie la 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria). La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația. La 5 iunie 2017 Muntenegru a aderat la NATO.
Excluzând rezervele de gaz ale Rusiei în Asia, Ucraina deține astăzi a doua cea mai mare rezervă de gaz cunoscute din Europa. La sfârșitul anului 2019, rezervele cunoscute ucrainene se ridicau la 1,09 trilioane de metri cubi de gaze naturale, pe locul doi după resursele cunoscute ale Norvegiei de 1,53 trilioane de metri cubi. Cu toate acestea, aceste rezerve enorme de energie rămân în mare parte neexploatate. Astăzi, Ucraina are o rată anuală scăzută de utilizare a rezervelor de aproximativ 2%. Mai mult, o explorare mai activă poate genera zăcăminte de gaze nedescoperite anterior, ceea ce ar crește și mai mult volumul total al zăcămintelor Ucrainei.
Peste 80% din exporturile globale de gaze sunt legate de cei 10 mari exportatori. În 2020, cei mai mari 10 exportatori de gaze din lume au fost Rusia (199.928 miliarde metri cubi), Statele Unite (149.538 miliarde metri cubi), Qatar (143.700 miliarde metri cubi), Norvegia (112.951 miliarde metri cubi), Australia (102.562 miliarde metri cubi), Canada (70.932 miliarde metri cubi), Germania (50.092 miliarde metri cubi), Țările de Jos (39.976 miliarde metri cubi), Algeria (34.459 miliarde metri cubi) și Nigeria (35.586 miliarde metri cubi).
Rusia deține a doua cea mai mare infrastructură de gaze din lume după SUA, cu o lungime totală de aproape 100.000 km.
În 2021, importurile europene de gaze din Rusia au fost de peste 380 de milioane de metri cubi pe zi prin conducte, însumând aproximativ 140 de miliarde de metri cubi. Rusia a reprezentat aproximativ 45% din importurile de gaze ale UE și 40% din întregul său consum de gaze. Respectiv, Europa este principala sursa de venituri.
Cine cumpără exporturile de materii, bunuri și servicii ale Rusiei?

China este principala destinație pentru exporturile Rusiei, luând 14,9% din total în valoare în 2020. Urmează Țările de Jos, a căror cotă de 7,4% este în mare parte reprezentată de importurile de petrol și gaze.

Alte piețe semnificative de export de mărfuri pentru Rusia includ Regatul Unit, care în 2020 a preluat 6,9% din totalul exporturilor Rusiei (în valoare de 23 de miliarde de dolari), Germania (5,5%) și Belarus (4,7%).

Potrivit agenției, Moscova ar putea primi aproape 321 de miliarde de dolari dacă importatorii nu impun un embargo adecvat.

Situația economică în Rusia pe perioada conducerii actuale

Salariul mediu în Rusia în iunie 2020 a fost: înainte de taxe: 52.123 ruble (753 USD la cursurile de schimb ale pieței) și după plata cotei de impozitare standard de 13%: 45.347 ruble (655 USD).

Din 2000 economia rusă nu a înregistrat salturi structurale, urmînd o evoluție ce depinde de incasările la buget a veniturilor din impozite și din resurse naturale. Ponderea exporturilor de mărfuri și servicii în PIB a scăzut de la 44,06% în 2000 pînă la 25,5% în 2020. Nivelul creșterii anuale a PIB s-a situat sub nivelul inflației anuale.

În 2021, Rosstat a recalculat numărul săracilor din Rusia în conformitate cu o nouă metodologie introdusă de guvern la sfârșitul lunii noiembrie. Potrivit agenției, în trimestrul trei al anului 2021, numărul rușilor cu venituri sub pragul sărăciei a scăzut cu 2,8 milioane de persoane (comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut), iar acum sunt 17,6 milioane de săraci în țară.

Un nou model de calcul al salariului de trai și al salariului minim (SMW) a fost folosit în țară de la începutul anului 2021: acum acestea se bazează nu pe coșul alimentar, ci pe venitul mediu pe cap de locuitor și salariul median. Costul vieții pe cap de locuitor pentru 2021 este de 11.653 de ruble.

În decembrie anul trecut, 2021, președintele rus Vladimir Putin a anunțat planuri de a reduce numărul rușilor care trăiesc sub pragul sărăciei la 6,5% până în 2030. Cu toate acestea, scăderea numărului de oameni săraci din Rusia este împiedicată de creșterea rapidă a prețurilor. Această explică încercările continuie ale guvernului de a modifica formula de calcul.

Înainte de invazia Ucrainei, în prima lună a anului 2022, conform Rosstat, inflația anuală în Rusia a stabilit un nou record de 8,73%. Aceasta este cea mai mare valoare din ianuarie 2016, când era de 9,77%. Inflația din Rusia în perioada 5-11 martie a fost de 2,09% după 2,22%. Inflația din Federația Rusă în 2022 ar putea ajunge la 20%, iar PIB-ul ar putea scădea cu 8%, se așteaptă analiștii chestionați de Banca Centrală în cadrul unui sondaj lunar (sondajul a fost realizat între 1 și 9 martie, datele au fost publicate pe 10 martie) . Cum inflația este impozitul săracilor și respectiv afectează gospodăriile cu venituri mai mici, conducerea actuală a Rusiei va trebui să mărească eforturile doar pentru a menține acest număr de persoane care trăesc sub pragul sărăciei.

Restrospectiva evenimentelor precedente unui război nedeclarat

2004 Alegerile în Ucraina

În timpul campaniei prezidenţiale agitate din 2004, în urma unei mese luată alături de şefii serviciilor de securitate, Viktor Iuşcenko, un candidat pro-occidental, a fost otrăvit și s-a îmbolnăvit foarte grav. Contracandidat era un politican pro-rus, sprijinit de Kremlin, Victor Ianukovici.

Viktor Iuşcenko a declarat că numai trei ţări din lume au capacitatea de produce dioxină, iar Rusia a refuzat să coopereze în cadrul anchetei privind otrăvirea sa, în pofida cererilor repetate înaintate de Ucraina.

Alegerile prezidențiale din noiembrie 2004 din Ucraina s-au concentrat pe lupta dintre Viktor Ianukovici, fostul premier și liderul opoziției, Viktor Iușcenko. Ceilalți candidați nu au strâns mai mult de 6% din voturile total exprimate. Pe 24 noiembrie, Parlamentul Ucrainei l-a declarat oficial învingător al alegerilor pe Viktor Ianukovici. El a primit 49,61% din voturi, față de 46,61% ale lui Viktor Iușcenko. Iușcenko nu a recunoscut totuși rezultatul. Statele Unite și Canada au respins rezultatul oficial al alegerilor, în timp ce Uniunea Europeană a insistat ca voturile să fie renumărate. Acestea au condus la o criză politică și proteste de stradă.

Pe 27 noiembrie 2004, parlamentul ucrainean declară victoria lui Viktor Ianukovici invalidă. Deși decizia nu are o bază legală, aceasta reprezintă o victorie simbolică pentru candidatul Viktor Iușcenko. Ca urmare, pe 26 decembrie 2004 sub presiune internațională, se desfășoară al treilea tur de scrutin, din nou cu Ianukovici și Iușcenko candidați.

Al treilea tur de scrutin a fost câștigat de Viktor Iușcenko cu 51,99 % din totalul voturilor exprimate. Viktor Ianukovici a obținut 44,19 % din voturi. În cursul nopții de luni 27 decembrie, Ianukovici a depus un apel contra rezultatelor, susținând că 3 milioane de voturi au fost manipulate în detrimentul său. Comisia Electorală Centrală nu a găsit însă nici un motiv pentru a anula alegerile. Pe 31 decembrie, Ianukovici și-a dat demisia din funcția de prim-ministru.

Prima destinaţie oficială a noului preşedinte ucrainian Victor Iuşcenco a fost Kremlinul. La întâlnirea din 24.01.2005, cu preşedintele rus Vladimir Putin, pro-europeanul Iuşcenko a încercat să refacă relaţiile bilaterale grav afectate după criza politică din Ucraina.

Subiecte existau din plin. Iuşcenkco preferă Occidentul, apropierea de NATO şi de Uniunea Europeană. Rusia aşteaptă ca noua conducere să respecte contractele semnate de fostul preşedinte, Leonid Kucima, şi împreună cu Belarus şi Kazakstanul să formeze aşa numitul ”spaţiu economic unic”, care ar cimenta influenţa Rusiei şi ar irita Uniunea Europeană. Iuşcenko este decis să sprijine spaţiul economic unic doar în măsura în care acesta corespunde intereselor Ucrainei şi nu intră în contradicţie cu cerinţele Comunităţii Europene. Vizita a lăsat o imagine clară: accea a unui preşedinte ucrainian care nu va accepta comenzile Moscovei.

2005-2006 Conflictul gazului între Rusia și Ucraina

În 2004–2005, aproximativ 80% din exporturile de gaze rusești către Uniunea Europeană au trecut prin Ucraina. Două treimi din veniturile Gazprom proveneau din vânzarea de gaze care traversau Ucraina.

Consumul propriu de gaz al Ucrainei în 2005 a fost de aproximativ 80 de miliarde de metri cubi, din care aproximativ 20 de miliarde de metri cubi au fost produși pe plan intern, 36 de miliarde de metri cubi au fost cumpărați din Turkmenistan , iar 17 miliarde de metri cubi au venit din Rusia ca plată pentru tranzitul de gaz rusesc.

Gaz rusesc relativ ieftin, vândut Ucrainei la 50 USD pe metru cub între 1998 și 2005, a susținut creșterea industriilor consumatoare de energie în Ucraina, statutul său de una dintre țările cele mai puțin eficiente din punct de vedere energetic și cei mai mari importatori de gaze din lume. În cele din urmă, Ucraina nu și-a achitat datoriile, a deturnat gazul din sistemul de tranzit; și a fost sub presiunea Rusiei de a renunța la infrastructură în schimbul reducerii datoriilor.

În martie, Gazprom a informat Ucraina că crește prețurile la nivelul pieței, percepând 160 USD per 1.000 de metri cubi. Noul guvern al Ucrainei a fost de acord să plătească prețurile mai mari în schimbul taxelor de tranzit crescute. Iuşcenko a fost de acord să plătească preţuri mai mari, afirmând că industria ucraineană va deveni neprofitabilă cu gazul peste 90 de dolari.

În ultimele trei luni ale anului 2005, negocierile dintre Gazprom și Naftogaz au stagnat. În 2006 Gazprom a cerut un preț de 160–230 USD per 1.000 de metri cubi, cu excepția cazului în care un consorțiu Gazprom/Naftogaz preia transportul. Ucraina a fost de acord presupunând că va fi introdusă treptat și că valoarea maximă pe care a fost pregătită să o plătească în 2006 a fost de 80 de dolari la 1.000 de metri cubi.

Pe 8 decembrie, președintele rus Vladimir Putin a remarcat că consumatorii ucraineni plătesc mai puțin pentru gaz decât rușii. El a susținut că Ucraina are destui bani pentru a plăti prețul pieței. Putin a mai remarcat că Rusia a subvenționat Ucraina cu 1 miliard de dolari pe an din bugetul rus – bani pe care Gazprom i-ar fi plătit din veniturile sale. El a remarcat, de asemenea, că 25 de milioane de ruși trăiesc sub pragul sărăciei, punând în continuare sub semnul întrebării acordul cu Ucraina.

Pe 13 decembrie, Gazprom a declarat că dacă nu se ajunge la un acord înainte de 1 ianuarie 2006, va tăia livrările către Ucraina. Gazprom și-a declarat, de asemenea, disponibilitatea de a crea o societate mixtă care să dețină și să opereze conductele de tranzit de gaze ale Ucrainei. După ce Ucraina a respins această propunere, Gazprom a declarat că noul preț ar trebui să fie de 220–230 la 1.000 de metri cubi, susținând că acesta este prețul pieței. Ucraina a solicitat apoi arbitraj internațional.

La 1 ianuarie 2006, Gazprom a început să reducă presiunea în sistemul de conducte înainte de termenul limită al ultimatumului rusesc. Pe 4 ianuarie, Rusia și Ucraina au pus capăt disputei. A fost semnat un contract pe cinci ani, cu prețurile stabilite pentru doar șase luni. Cu toate acestea, când guvernul „portocaliu” al Ucrainei a fost înlăturat mai târziu în 2006 și înlocuit cu un nou guvern mai prietenos cu Moscova, condus de Viktor Ianukovici, prețul pentru 2007 a crescut la 135 USD per 1.000 de metri cubi (de la 95 USD în 2006).

Trebuie menționat că la începutul anului 2005, Gazprom a refuzat oferta Turkmenistanului de a cumpăra gaze naturale la 58 de dolari la 1.000 de metri cubi ca fiind prea scumpă, dar în decembrie 2005 a fost de acord să cumpere suplimentar 30 de miliarde de metri cubi de gaz la 65 de dolari. În 2005, prețurile petrolului și gazelor s-au dublat.

În martie 2000, au fost semnate acorduri suplimentare privind activitățile flotei ruse pe teritoriul Ucrainei. Acordurile prevedeau închirierea de către Rusia a unei baze din Sevastopol pentru 20 de ani până în 2017.

La sfârșitul lunii ianuarie 2007, Anatoly Tkachuk, consilier al președintelui Ucrainei, a anunțat necesitatea ridicării problemei creșterii prețului prezenței flotei Mării Negre în Crimeea.

După anexarea Crimeei în 2014, Rusia a reziliat toate acordurile privind baza flotei în Ucraina, inclusiv acordul privind statutul și condițiile întemeirii acesteia, cu toate acestea, Ucraina, care nu a recunoscut anexarea Crimeei la Rusia, nu a recunoscut denunțarea rusă a acordurilor privind flota (luând în considerare, totuși, doar o „bază de probă” pentru a le confirma drepturile și a cere despăgubiri de la Rusia).

2005 Gerhard Schröder și planul germano-rus de construire a unui gazoduct peste Marea Baltică

Pe 8 septembrie 2005, cu doar zece zile înainte de alegerile incerte din Germania care au condus-o pentru prima dată pe Angela Merkel la Cancelarie, cancelarul de atunci, Gerhard Schröder, l-a primit la Berlin pe președintele rus Vladimir Putin, iar ambii au semnat un plan germano-rus de construire a unui gazoduct peste Marea Baltică. Social-democratul Schröder a pierdut alegerile și, la câteva săptămâni după încheierea mandatului, a intrat în consiliul de supraveghere al noii companii însărcinate cu executarea planului –controlat de compania rusă de gaze Gazprom–, care urma să fie botezată NordStream.

Încă la guvernare, înainte de a pierde alegerile împotriva lui Merkel din 2005, Schröder a semnat o garanție publică de 900 de milioane de euro către compania energetică rusă Gazprom pentru construirea primei gazoducte către Germania, proiectul Nord Stream 1. În același an, de la Ministerul de Externe, a trecut prin mama tuturor ușilor rotative și a început să lucreze ca consultant plătit pentru această companie.

Nord Stream este o conductă de gaze naturale din Rusia către Germania. Nord Stream1 leagă portul rusesc Vyborg de portul german Greifswald, pe o distanță de 1.200 de kilometri, pe sub Marea Baltică. Portul rusesc Vyborg a fost al doilea oraș al Finlandei prin numărul de locuitori, până în 1940, când, după agresiunea sovietică împotriva Finlandei, aceasta din urmă a fost silită, prin tratatul de la Moscova din 1940, să evacueze populația și să cedeze orașul Uniunii Sovietice.

Cancelarul conservator Merkel a moștenit și a binecuvântat proiectul. Așa s-a construit primul gazoduct, Nord Stream 1, finalizat în 2012 și pompând 55.000 de milioane de metri cubi de gaz rusesc pe an pe piața europeană. Proiectul este gestionat de societatea Nord Stream înregistrată în Elveția și deținută în proporție de 51% de Gazprom.

Gerhard Schröder, care în 2006 a devenit președintele consiliului de supraveghere al companiei Nord Stream, a continuat să treacă prin ușile giratorii ale Kremlinului. Din 2017 este președintele consiliului de administrație al companiei petroliere ruse Rosneft, iar pe 4 februarie 2022 Gazprom a indicat numele acestuia printre candidații la consiliul său de administrație, listă pe care adunarea acționarilor trebuie să o ratifice în iunie. Gerhard Schroeder îl va înlocui pe Timur Kulibaev, ginerele fostului preşedinte al Kazahstanului, Nursultan Nazarbaev. Câștigă 600.000 de euro pe an de la Rosneft, alți 250.000 de la Nord Stream și va prelua în scurt timp o nouă funcție la Gazprom. Averea lui este în jur de 20 de milioane euro. În plus, în calitatea sa de fost cancelar federal (1998-2005), el continuă să primească 7.062 de euro pe lună din cuferele publice germane și se bucură de o reprezentanță în Bundestag cu lucrători publici la slujba sa, care costă aproximativ 407.000 de euro pe an, deși din martie 2022 îi lipseste personal pentru ca angajatii repartizați au demisionat în masă.

2007 Cazul Hermitage Capital Management

Este un caz de delapidare a 5,4 miliarde de ruble de la bugetul rus în 2007, care este considerat cea mai mare delapidare unică de fonduri de la bugetul de stat al Rusiei din istorie.

Primii care au descoperit această crimă au fost angajații Firestone Duncan, care a servit intereselor legale ale fondului de investiții Hermitage Capital Management, printre care s-au numărat Eduard Khairetdinov, Vladimir Pastukhov, Jamison Firestone și Serghei Magnitsky, ulterior decedat într-o închisoare din Moscova. Aceștia au inițiat o anchetă privind delapidarea fondurilor bugetare, în cadrul căreia a devenit evidentă lista participanților la crimă, cunoscută acum sub numele de lista Magnitsky. Această listă include 60 de angajați ai diferitelor autorități executive ruse, cei mai mulți dintre aceștia încă mai servesc în diferite ministere și departamente ale Federației Ruse. Inițial, cazul furtului a 5,4 miliarde de ruble. din bugetul federal a fost iniţiat la Kazan.

Potrivit unei investigații OCCRP, în 2008, o parte din fondurile furate au fost transferate în offshore-ul panamez al muzicianului Serghei Roldugin, un prieten al lui Vladimir Putin.

Ca reacție la acest caz, apare Legea Magnitsky, care este o lege bipartinică aprobată de Congresul SUA și promulgată de către președintele Barack Obama în decembrie 2012, vizând pedepsirea oficialilor ruși responsabili de moartea contabilului fiscal rus Serghei Magnitski într-o închisoare din Moscova în 2009.

Din 2016, legea se aplică la nivel global, autorizând guvernul american să sancționeze pe acei oficiali pe care îi consideră că au încălcat drepturile omului, înghețându-le bunurile și interzicându-le să intre în SUA. Pe 13 aprilie 2013, Rusia a lansat o listă care interzice ca 18 americani să intre în Rusia pentru presupuse încălcări ale drepturilor omului, ca răspuns la lista Magnitsky.

2008 Summitul NATO de la București

În 2008, preşedintele american de atunci, George W. Bush, a încercat să integreze Ucraina şi Georgia în NATO, propunând un program formal de pregătire a aderării. Putin a protestat. Moscova a arătat atunci clar că nu acceptă pe deplin independenţa Ucrainei. Germania şi Franţa au împiedicat planul lui Bush. La summitul NATO de la Bucureşti, celor două state li s-a oferit perspectiva de a fi admise în NATO, dar fără a se fixa o dată concretă în acest sens. Pentru că aderarea la NATO se lăsa aşteptată, Ucraina și Georgia a încercat să se apropie de occident printr-un acord de asociere cu UE.

2008 Intrarea trupelor ruse în Georgia.

La 8 august 2008, în timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, Rusia a invadat Georgia, o țară din regiunea Caucaz situată la Marea Neagră. Aproximativ 40.000 de soldați și 1.200 de vehicule blindate au intrat în regiunea semi-autonomă a Georgiei, Osetia de Sud, înainte de a se opri la aproximativ 55 de mile până la Tbilisi, capitala Georgiei. Președinte al Rusiei la acel moment era Dimitrii Medvedev.

Rusia a încercat să justifice invazia sub pretextul normei internaționale a responsabilității de a proteja. În acest caz, Rusia a susținut că utilizarea forței a fost necesară pentru a-i proteja pe oseienii de „genocidul” georgian. Potrivit cifrelor oficiale, conflictul a făcut aproximativ 1.700 de victime mortale și mii de refugiați.

La începutul lunii august 2012, pe internet a apărut un film documentar de autori necunoscuți „8 august 2008. Ziua pierdută”, care susține că Rusia a intrat prea târziu în conflictul din Osetia de Sud. Filmul, în special, a prezentat opinia generalilor ruși pensionați, care în 2008 dețineau funcții de conducere în armata țării – fostul șef de stat major Yuri Baluievski, fostul comandant șef al Forțelor Terestre Vladimir Boldyrev și alții. Potrivit lui Baluievski, Putin a trebuit să intervină în situație, deși se afla la Beijing în momentul în care a început războiul. Potrivit acestuia, Medvedev a luat decizia de a trimite trupe numai după apelul lui Putin.

Deși Merkel nu împărtășea aceeași legătură personală cu Putin și era „mult mai precaută față de Putin decât al ei predecesor, interesul de bază pentru asocierea strânsă nu s-a schimbat. Berlinul a păstrat legătura și a continuat să o justifice în termeni de interdependență, pe baza că a face afaceri cu Rusia îi face și dependenți de Europa, ceea ce se traduce prin influență.

Forța relației a fost dezvăluită în 2008, odată cu războiul din Georgia. In timp ce relațiile dintre UE și Rusia s-au înrăutățit, Germania era de partea Kremlinului care se opunea posibilității aderării Georgiei la NATO și opunându-se unui răspuns puternic și comun în cadrul UE la anexarea ilegală a Abhazia și Osetia de Sud.

În acest caz, Germania, împreună cu celelalte puteri ale Europei de Vest, care aveau o relație specială cu Rusia, a încercat să salveze relația lor bilaterală. Parisul, care deși într-o măsură mai mică avea o relație bilaterală remarcabilă cu Moscova, a încercat să rezolve conflictul prin politicieni. Roma, la rândul ei, a stat ferm de partea Moscovei. În afară de a avea legătură privilegiată cu Rusia, era condusă la acea vreme de Berlusconi care avea o sintonie cu Putin.

2008-2010 Criza economico – financiara în Rusia

Potrivit Băncii Mondiale, criza din Rusia din 2008 „a început ca o criză a sectorului privat provocată de împrumutul excesiv al sectorului privat în fața unui triplu șoc profund: din condițiile schimbului, fuga de capital și înăsprirea condițiilor pentru împrumutul extern. Potrivit mai multor analiști și economiști, conflictul armat din Osetia de Sud din august 2008 a devenit un alt factor în scăderea accelerată, în raport cu indicele american Dow Jones, a bursei din Rusia. În doar o zi, prețul acțiunilor a scăzut cu 6%. Cea mai mare teamă a investitorilor era că va începe o nouă eră de confruntare militară între Rusia și vecinii săi. Între timp, agenda de reformă ambițioasă a lui Medvedev a fost deturnată de ambițiile lui Putin. La venirea la putere, Medvedev a vorbit despre necesitatea de a pune capăt tradiției Rusiei de „nihilism legal”, extorcare și corupție.

Un alt factor negativ pentru Rusia, ca exportator net de hidrocarburi, a fost o scădere bruscă a prețului petrolului de la vârful istoric de la jumătatea lunii iulie 2008: pe 16 octombrie 2008, petrolul a scăzut sub 70 de dolari pe baril – nivelul în baza căruia pentru anul 2009 bugetul era calculat fără deficit. După o altă depreciere a rublei pe 5 decembrie 2008 față de coșul cu două monede cu 1%, care a fost asociată cu o reducere a costului articolului principal de export rusesc – petrol (prețurile pentru marca Urals pe 5 decembrie au scăzut la minim din ultimii patru ani – 36 USD pe baril), participanții de pe piață se așteptau la o devalorizare mai accentuată la începutul anului 2009.

Potrivit revistei Forbes, din mai 2008 până în februarie 2009, numărul miliardarilor în dolari ruși a scăzut de la 110 la 32 de persoane, iar averea lor totală a scăzut de aproape 5 ori. La 20 aprilie2010, premierul rus Vladimir Putin, vorbind la Duma de Stat cu un raport despre activitatea guvernului pentru 2009, a spus că recesiunea din economia rusă a luat sfârșit.

2012 Alegerile prezidențiale Rusia

Actualul președinte al Rusiei Dmitri Medvedev, conform Constituției Rusiei, avea dreptul de a candida pentru un al doilea mandat. În acest sens, el și-a anunțat în mod repetat posibila participare la alegeri. Cu toate acestea, la 24 septembrie 2011, congresul partidului Rusia Unită a nominalizat actualul președinte al Guvernului Federației Ruse și al doilea președinte al Rusiei, Vladimir Putin, drept candidat pentru alegerile prezidențiale din Rusia din 2012. Medvedev i-a susținut candidatura, iar Putin, la rândul său, i-a oferit să preia postul de președinte al Guvernului Federației Ruse în cazul victoriei sale.

Toate acestea se petrec pe fondul unor evenimente internaționale fără precent. În februarie 2011, protestele violente ale oponenților guvernului lui Gaddafi au fost aspru reprimate, intensificând conflictul care a dus la o rebeliune pe scară largă.

Consiliul de Securitate al ONU a votat, joi, o rezoluţie care permite recurgerea la forţă pentru protejarea civililor libieni ameninţaţi de represiunea sângeroasă declanşată de regimul de la Tripoli şi prevede instituirea unei zone de interdicţie aeriană. Rusia (Medvedev) şi China s-au abţinut de la vot, fără a recurge însă la dreptul de veto pentru a bloca rezoluţia. Premierul rus, Vladimir Putin, consideră că evenimentele aflate în desfăşurare în Libia demonstrează necesitatea consolidării capacităţii de apărare a Rusiei.

Ca urmare, trupele de opoziție au reușit să domine o mare parte din teritoriul libian în câteva luni și au capturat capitala pe 22 august 2011, după care Gaddafi a fugit la Sirte, continuând de acolo un guvern paralel cu cel al Consiliului Național de Tranziție. După câteva săptămâni de asediu, Gaddafi a fost rănit și după capturarea sa de către rebeli, executat de aceștia la 20 octombrie 2011.

4 martie 2012 – ziua votului în Rusia. Prezența la vot la alegerile prezidențiale din Rusia a fost de 65,3%.

Doar la Moscova Putin nu a reușit să depășească pragul de 50% și a câștigat 46,95% din voturi. Per total Putin cîștigă alegerile cu 63,6% din voturi, următorul candidat comunist acumulînd 17,18%.

Luni, 5 martie, observatorii OSCE au spus că alegerile prezidențiale din Rusia nu pot fi numite corecte. Campania electorală a fost lipsită de o luptă corectă și cu greu poate fi numită liberă. Potrivit informațiilor de care dispune organizația, într-o treime din secțiile de votare au fost comise încălcări: umplerea buletinelor de vot, disimularea buletinelor de vot de la observatori etc.

2010-2014 Landromatul rusesc

Spălătoria rusă a fost o schemă de mutare a 20-80 de miliarde de dolari din Rusia din 2010 până în 2014 printr-o rețea de bănci globale, multe dintre ele în Moldova și Letonia. Schema de spălare a banilor a fost descoperită de ancheta Global Laundromat. The New Yorker spune că acea operațiune era cunoscută sub denumirea de „Spălătoria rusă”, „Spălătoria globală” și este „considerată a fi cea mai mare și mai elaborată schemă de spălare a banilor din lume.

În total, au fost înființate 21 de companii diferite, iar banii au fost distribuiți în conturi bancare din 96 de țări diferite. Spălătoria rusă a început în octombrie 2010 și a funcționat până în primăvara anului 2014. Cei din spatele schemei erau elita rusă bogată și puternică care își făcuse avere prin relațiile cu statul rus. Unii aveau legături directe cu Vladimir Putin.

În total, toate băncile mari britanice au gestionat bani spălați la un moment dat, dar a fost cu adevărat o operațiune globală. Instituții financiare precum Danske Bank, HSBC, Bank of China, Nordea Bank, Citibank, Deutsche Bank și multe altele au primit toate bani murdari.

Două bănci din Rusia, RZB și Baltica, și-au închis operațiunile după ce scandalul a ieșit la lumină. Deutsche Bank a fost cercetată și pentru rolul pe care l-a jucat. În plus, Trasta Komercbanka, unde cei mai mulți bani au fost direcționați în Uniunea Europeană, a fost închisă în 2016 pentru că nu a respectat reglementările privind spălarea banilor. Anul 2019, autoritățile germane au confiscat 50 de milioane de euro în legătură cu spălătoria rusă.

Nu se poate nega că spălarea banilor este o problemă internațională, totuși, este clar că Rusia este o mare parte a problemei. Anul trecut, Europol a susținut că țara este cea mai mare amenințare de spălare a banilor din Europa. Rusia a fost în centrul aproape a tuturor scandalurilor majore de spălare a banilor din ultimii ani, inclusiv cel mai mare din Europa, Danske Bank.

2014 Alegerile prezidențiale Ucraina

Protestele pro-europene din Ucraina numite și EuroMaidan au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când cetățenii ucraineni au început să protesteze spontan în Kiev în răspuns la decizia guvernului ucrainean de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Protestele au fost începute de către studenți la care, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziție și alte grupări pro-europene.

Mișcarea Euromaidan a luat proporții după represiunea de la Kiev, din noaptea de 30 noiembrie.

În conformitate cu Constituția Ucrainei, alegerile prezidențiale în Ucraina trebuiau să aibă loc pe 29 martie 2015.

La 21 februarie 2014, după trei luni de proteste, guvernul și opoziția prin medierea politicienilor străini au semnat un acord pentru rezolvarea crizei politice. Cele mai importante puncte ale acestui acord au fost readucerea în vigoare a Constituției Ucrainei din 1994 și organizarea de alegeri anticipate imediat după adoptarea noii Constituția Ucrainene, dar nu mai târziu de luna decembrie a anului 2014. A doua zi însă, Viktor Ianukovici a dispărut din Kiev cu o destinație necunoscută, iar Parlamentul a demis președintele în conformitate cu noua constituție, motivând că Președintele Ucrainei s-a retras într-un mod neconstituțional de la exercitarea competențelor constituționale și că nu își îndeplinește îndatoririle sale, stabilind data alegerilor prezidențiale la 25 mai 2014.

Petro Poroșenko a câștigat alegerile cu 54,7% din voturi. Cel mai aproapiat concurent a fost Iulia Timoșenko, care a obținut 12,81% din voturi. Comisia Electorală Centrală a Ucrainei a reportat o prezență la urne de peste 60%, excluzând acele regiuni care nu sunt sub control guvernamental. În regiunea Donbas a Ucrainei doar 20% din secțiile de vot au fost deschise din cauza tulburărilor și violențelor cauzate de mișcarea separatistă est-ucraineană.

2014 Anexarea Crimeei de catre Federația Rusă

În Ucraina, începutul ocupației se consideră perioada 20-22 februarie 2014, când Rusia a început acțiuni agresive deschise. La 23 februarie 2014, sistemul de control al districtului militar sudic al forțelor armate Ruse a fost pus în alertă deplină, gruparea militară din Crimeea și Rusia a început o operațiune la scară largă pentru ocuparea Peninsulei Crimeea. In aceeași zi s-au încheiat Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci.

Trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile, aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în Crimeea și estul Ucrainei. Totodată, oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul ucrainean a fost moderat, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei, care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Ca urmare, parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta să își reafirme angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat. Conform acordului bilateral între Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă. Toate informațiile privind mișcările de trupe trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite zone prestabilite.

Conform președintelui rus Vladimir Putin, Kievul a încercat să destabilizeze situația din Crimeea, Parlamentul ucrainean se află sub influența extremiștilor și teroriștilor și că bazele militare ruse, dar și populația rusofonă în general, se află în pericol. Potrivit oficialilor ruși, în Ucraina ar avea loc o criza umanitară și sute de mii de oameni ar fi fugit din țară spre Rusia, în căutarea unui refugiu, fără a preciza câți dintre aceștia au plecat de fapt la muncă în Rusia.

Pe 1 martie 2014, Consiliul Federației Ruse a permis președintelui Vladimir Putin să folosească forțele armate ruse pe teritoriul Ucrainei. În același timp, V. Putin a spus că nu va anexa Crimeea, iar introducerea trupelor va fi o «misiune umanitară». Pe data de 15 martie 2014, cu sprijinul a 4 elicoptere de luptă și 3 vehicule blindate în satul Strelkovoe din zona Arbatscaia Strelca, regiunea Kherson au aterizat 80 de parașutiști ruși. Militarii fără semne de identificare (oamenii verzi) încep să-i oblige pe militarii ucraineni să treacă pe partea Rusiei, iar în caz de refuz, navele și obiectele militare vor fi capturate cu ajutorul forțelor speciale, elicopterelor și ambarcațiunilor maritime.

Informațiile despre un posibil referendum privind statutul Crimeii au apărut pentru prima dată pe 24 februarie 2014, în timpul unei vizite la Simferopol a unui grup de deputați ai Dumei de Stat a Rusiei condus de L. Sluțchii. Data referendumului a fost stabilită la ședința Consiliului Suprem al Crimeii din 27 februarie 2014, în perioadă сând clădirea Parlamentului era controlată de militarii ruși nemarcați. La 17 martie 2014, Consiliul Suprem nelegitim al Crimeii, pe baza rezultatelor «referendumului», a adoptat o rezoluție «Despre independența Crimeii». În aceeași zi, Vladimir Putin a semnat un decret prin care se recunoaște Crimeea ca stat independent. Pe 18 martie la Curtea Constituțională a Rusiei a parvenit o cerere de la președintele Rusiei cu privire la verificarea constituționalității acordului de alipire a Crimeii la Federația Rusă. Pe 20 martie Duma de Stat a ratificat acordul cu un singur vot contra. Pe 21 martie Vladimir Putin a semnat legea de ratificare a acordului de alipire Crimeii și legea constituțională federală cu privire la procedura de integrare a Crimeii și Sevastopolului în Federația Rusă și perioada de tranziție în integrarea noilor subiecte federale.

Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către UE, G7, OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală. Marea majoritate a comunității internaționale nu a recunoscut Republica Crimeea și Sevastopol ca parte Rusiei. Multe țări din America de Nord, Europa, Oceania și America Centrală, precum și din Asia și Africa, au denunțat deschis referendumul și alipirea, și continuă să considere Crimeea ca diviziune administrativă a Ucrainei.

Cu toate acestea, conform unui sondaj efectuat de Centru Levada în perioada 21 – 24 martie 2014, 80 la sută dintre cetăţenii ruşi intervievaţi susţineau politicile preşedintelui Vladimir Putin. „Este vorba de o popularitate-record după intervenţia din august 2008, în Osetia de Sud” explica un expert al Centrului Levada.

Sancțiuni internaționale împotriva Rusiei au avut loc în mai multe etape . Sancțiunile au fost aplicate la scurt timp după intervenția armată rusă în criza din Crimeea din februarie-martie 2014 și ca urmare a sprijinului Rusiei privind declarația unilaterală de independență a Republicii Crimeea și ulterior a intrării Republicii Crimeea în Federația Rusă – și după escaladare ulterioară a situației din estul Ucrainei, văzută de către cei care au inițiat sancțiuni ca o încălcare a integrității teritoriale a Ucrainei de către Rusia. Următoarea rundă de sancțiuni a fost asociată cu prăbușirea unui Boeing 777 în regiunea separatistă Donețk la 17 iulie 2014.

În iunie 2014, nou-alesul preşedinte ucrainean Petro Poroşenko şi Vladimir Putin s-au întâlnit în premieră la evenimentele ce marcau împlinirea a 70 ani de la debarcarea din Normandia, prin mijlocire franceză şi germană. Astfel a apărut atunci aşa-numitul „Format Normandia.”

Armata ucraineană a reuşit să-i alunge pe separatişti, dar la sfârşitul lunii august Rusia a intervenit masiv cu forţe militare, după cum acuza Kievul. Moscova a respins aceste acuzaţii. Teritorii ucrainene din zona Ilovaisk, la est de Doneţk, au fost cucerite. Am asistat atunci la un punct de cotitură. Războiul pe frontul extins s-a terminat în septembrie, prin semnarea Armistiţiului de la Minsk.

Pentru a întoarce teritoriul anexat, Ucraina s-a concentrat la aducerea Rusiei în fața instanțelor internaționale.

La 2 mai 2018, Curtea Permanentă de Arbitraj din Haga a anunțat prima decizie unanimă în litigiul cu Rusia privind anexarea Crimeii și exproprierea proprietății a optsprezece companii ucrainene.

Conform deciziei tribunalului de arbitraj, Rusia a fost obligată să plătească 159 milioane de dolari.

La 12 decembrie 2019, Curtea Federală Elvețiană a confirmat decizia anterioară a Arbitrajului de la Geneva conform căreia Rusia este obligată să plătească pentru dousprezece companii ucrainene o compensație de peste 82 de milioane de dolari din cauza pierderii activelor ca urmare a anexării Crimeii.

La 14 ianuarie 2021, Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a declarat parțial admisibilă plângerea privind încălcările sistematice ale drepturilor omului în Crimeea, depusă de Ucraina împotriva Rusiei. Curtea a fost de acord cu poziția Kievului conform căreia peninsula a intrat sub controlul de facto al Rusiei la data de 27 februarie 2014.

2014 Prăbușirea zborului 17 al Malaysia Airlines

Zborul 17 al Malaysia Airlines (MH17/MAS17) de la Amsterdam (Olanda) la Kuala Lumpur (Malaezia) s-a prăbușit la 17 iulie 2014 în apropiere de Hrabove, regiunea Donețk, Ucraina, la aproximativ 40 de kilometri de frontiera Ucrainei cu Rusia. Avionul, un Boeing 777-200ER, transporta 283 de pasageri și 15 membri ai echipajului. Potrivit ultimelor informații, la bordul avionului se aflau 85 de copii, dintre care 3 nou-născuți.

În anul 2020, Guvernul olandez a dat Rusia în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO cu privie la ”rolul său în distrugerea zborului MH17”, doborât în 2014 deasupra estului controlat de proruşi al Ucrainei.

Avionul Boeing 777 aparţinând companiei Malaysian Airlines care a decolat de la Amsterdam către Kuala Lumpur la 17 iulie 2014 a fost doborât în zbor cu o rachetă sol-aer de tip BUK de concepţie sovietică deasupra zonei conflictului armat între forţe guvernamentale şi separatişti proruşi din estul Ucrainei.

Toţi cei 298 de pasageri de la bordul avionului au fost ucişi, inclusiv 196 de olandezi. Procurorii olandezi au cerut închisoare pe viață pentru patru suspecți în doborârea zborului MH17. În considerațiile finale de miercuri, procurorii au spus că inculpații au ajutat la furnizarea unui sistem de rachete pe care separatiștii susținuți de Moscova l-au folosit și au tras o rachetă asupra avionului de passageri MH17 Malaysia Airlines.

Australia a anunțat la 14 martie 2022 că a lansat o procedură legală comună împotriva Rusiei pe lângă Organizația Internațională a Aviației Civile.

2015 Acordurile de la Minsk și Nord -Stream 2

Atât Schröder cât şi de Merkel, prin proiectele Nord Stream 1 şi Nord Stream 2, au încercat în mod programatic să lege Germania de Rusia. Nord Stream 1 şi 2 sunt proiecte energetice care ocolesc Ucraina, Polonia şi statele baltice (inamicii tradiţionali ai Rusiei). În timp ce militau pentru aceste proiecte, Schröder, dar mai ales Merkel au închis centralele nucleare din Germania pe motiv că „oricând putem avea o catastrofă ca în Japonia”.

Astfel, dependenţa Germaniei de importurile de energie din Rusia a crescut substanţial în ultimul deceniu. Începând din 2012 procentul livrărilor de gaz din Rusia a crescut de la 40% la 55%. În acelaşi interval de timp, petrolul importat din Rusia a ajuns să acopere 42% din necesarul Germaniei deşi în 2012 acoperea 38 %.

La summitul NATO din 2008, de la Bucureşti, Angela Merkel a fost principala voce împotriva aderării Ucrainei la Alianţa Nord-Atlantică. În anul 2014, când Rusia a ocupat Crimeea şi a trimis omuleţii verzi în Donbas, Germania a avut cea mai concesivă politică dintre statele NATO. La acea vreme, Merkel a subliniat importanţa menţinerii deschise a comunicaţiilor cu Moscova.

Au urmat apoi acordurile de Minsk. Primul acord a fost semnat în septembrie 2014 de reprezentanţii Rusiei, Ucrainei şi ai OSCE, alături de doi lideri ai separatiştilor din Estul Ucrainei. Pentru că a fost încălcat, a urmat Minsk II, în februarie 2015, iar Franţa şi Germania au garantat tratatul.

La 12 februarie 2019 la New York a avut loc o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU privind Ucraina, programată să coincidă cu cea de-a patra aniversare a semnării acordurilor de la Minsk („Minsk-2”). Înainte de întâlnire, ambasadorul adjunct al Marii Britanii la ONU, Jonathan Allen, a citit o declarație comună a Regatului Unit, Franței, Germaniei, Belgiei și Poloniei, în care au cerut Rusiei „să înceteze imediat să alimenteze conflictul” din Ucraina, „furnizând armată și asistență financiară pentru formațiunile armate”.

Pe 24 aprilie 2019, președintele rus Vladimir Putin a semnat un decret care permite locuitorilor mai multor regiuni din regiunile de sud-est ale Ucrainei să obțină cetățenia rusă într-o manieră simplificată. Rada Supremă a Ucrainei a emis o declarație în care condamnă decizia președintelui Putin. Reprezentantul oficial al Uniunii Europene a spus că acordarea cetățeniei ruse rezidenților din RDP și LPR este o altă încălcare a suveranității Ucrainei, indică „intenția Rusiei de a destabiliza în continuare Ucraina și de a agrava conflictul”

După acordul Minsk II, Merkel a fost unul din promotorii Nord Stream 2, considerat unul din proiectele sale de suflet.

Nord Stream 2 este mai mult decât o conductă de gaz. Legat de acest subiect au intrat în coliziune interese strategice importante. Pe de-o parte se află Rusia, în calitate de furnizor, şi Germania împreună cu alte state europene, în calitate de beneficiari. Guvernul de la Berlin este în primul rând interesat să-şi asigure necesarul de energie. Acesta este periclitat fiindcă Germania este probabil singura ţară din lume care intenţionează să renunţe aproape simultan şi la energia nucleară şi la cea obţinută pe bază de cărbune. Înainte ca Germania să se poată baza exclusiv pe energie din surse regenerabile, gazul natural va fi o soluţie temporară decisivă, probabil pentru decenii la rând. Dar şi alte ţări europene vor avea de profitat de pe urma Nord Stream 2.

În cealaltă tabără se află statele de tranzit de până acum, mai ales Ucraina, dar şi Polonia şi ţările baltice. Pe viitor acestea vor fi private de încasările din taxele de tranzit. În plus, aceste ţări din partea de est a Europei se tem că Rusia şi Germania ar putea ajunge la o înţelegere în dauna lor. Acestea nu sunt doar îngrijorări de ordin economic ci şi temeri profunde de politică de securitate, care duc în urmă până la Pactul Hitler-Stalin (Ribbentrop-Molotov), încheiat acum 80 de ani. SUA iau partea celei de-a doua tabere. Poziţia americană este în primul rând justificată de propriile interese economice. SUA vor să vândă gaz lichefiat Germaniei, dar acesta este considerabil mai scump decât gazul rusesc.

Ucraina nu se va alege cu nimic?

Cu ajutorul Nord Stream 2 Rusia ocoleşte Ucraina. De la criza ucraineană şi anexarea Peninsulei Crimeea, cele două ţări sunt inamice. Cu ajutorul noii conducte Rusia economiseşte miliarde, fiindcă nu trebuie să plătească Ucrainei taxe de tranzit. De altfel, pe 31 decembrie 2019 expiră Acordul de tranzit încheiat între cele două ţări. Chiar dacă şefa executivului german, Angela Merkel, i-a cerut preşedintelui rus, Vladimir Putin, cu ocazia unei întâlniri 2018, ca Ucraina să joace în continuare un rol la tranzitul gazului rusesc către Europa, potrivit experților era „inevitabil” ca Gazprom să reducă tranzitul prin Ucraina de îndată ce noua conductă, prin Marea Baltică, va fi finalizată.

Alternative la gazul rusesc în Europa

Spania este una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu primește cea mai mare parte a gazelor naturale din Rusia, ci din Algeria, deși capacitatea gazoductelor este limitată. Spania ar putea fi un jucător cheie pe tabla de șah europeană pentru că, potrivit think tank-ului european Bruegel, este una dintre puținele țări din UE care primește cea mai mare parte din gazul pe care îl consumă din altă sursă.

Peninsula are gazoducte prin care gazul algerian este transportat către Portugalia, Franța și restul țărilor UE. Pe de o parte, există două legături cu Portugalia. Pe de altă parte, există două conducte prin care aproximativ 8.000 de milioane de metri cubi de gaze naturale sunt transportate către restul continentului, gazoductele Larrau și Irún. Restul exporturilor spaniole sunt prin metaniere, nave dedicate transportului de gaze naturale lichefiate.

Spania s-a angajat de ani de zile să construiască instalații de regazificare, care transformă gazul lichefiat care sosește cu vaporul dintr-o gamă foarte diversificată de surse– din Statele Unite până în Nigeria, trecând prin Qatar. Are șase stații de regazificare, mai multe decât orice altă țară din UE, lucru care nu trece neobservat de Bruxelles, în plină căutare de alternative la gazul rusesc.

În 2008, a fost luată în considerare posibilitatea construirii unui nou gazoduct în Spania, Midcat, care să lege nord-vestul peninsulei de Franța. Acesta este un proiect care ar lega Spania de Franța prin Catalonia și care ar dubla capacitatea actuală de transport de gaze între cele două țări. Lucrările au început în 2010, dar infrastructura a eșuat și a fost îngropată definitiv în 2019 după avizul comun al CNMC spaniol și echivalentul său francez și puțin interes din partea Parisului. Acest proiect ar permite țărilor foarte dependente de Rusia, precum Germania, să recurgă la puterea de regazificare a Spaniei și, în același timp, ar reduce statutul de „insula energetică” aPeninsulei Iberice. Germania nu a evaluat acest proiect ca unul strategic, cu toate că era eligibil pentru finanțarea din partea UE. Secțiunea de conductă de lângă Barcelona a fost construită în 2011-2012, când proiectul a început pentru prima dată, și se întinde pe aproximativ 80 de kilometri între regiunile catalane Martorell și Hostalric. Ulterior, a fost abandonată datorită scepticismului francez, lăsând secțiunea deja construită abandonată, iar locuitorii furioși pentru întrerupere. Prima parte se numește South Transit East Pyrenees sau STEP și este menită să continue linia abandonată existentă în Franța pe 120 km, la un cost de aproximativ 440 de milioane de euro. Franța ar acoperi două treimi din aceasta.

În Franța, premier în perioada mai 2007 – mai 2012 era François Fillon, care a intrat în Sibur în decembrie 2021, iar Zarubezhneft în iunie 2021, ambele întreprinderi ruse din sectorul energetic și petochimic.

Grupul Wagner – armata invizibilă în căutarea bogățiilor protectoratelor pierdute de Occident

Grupul Wagner a câștigat o importanță globală în timpul războiului din Donbas din Ucraina, unde a ajutat forțele separatiste ale autodeclarate Republicilor Populare Donețk și Lugansk din 2014 până în 2015.

La începutul lui 2016, Wagner avea 1.000 de angajați, care ulterior au crescut la 5.000 până în august 2017 și 6.000 până în decembrie 2017. Organizația ar fi fost înregistrată în Argentina și are, de asemenea, birouri în Sankt Petersburg și Hong Kong. În urma desfășurării contractorilor săi între 2017 și 2019, în Sudan, în Republica Centrafricană, în Madagascar, în Libia și în Mozambic. Grupul Wagner avea birouri în 20 de țări africane, inclusiv Eswatini, Lesotho și Botswana, până la sfârșitul anului 2019. La începutul anului 2020, Erik Prince, fondatorul companiei militare private Blackwater, a căutat să ofere servicii militare grupului Wagner în operațiunile sale din Libia și Mozambic. Până în martie 2021, PMC-urile Wagner au fost, de asemenea, desfășurate în Zimbabwe, Angola, Guineea, Guineea Bissau și, posibil, Republica Democratică Congo.

Cu mai puțin de două săptămâni înainte de alegerile prezidențiale din Belarus, agenția de presă de stat BelTA, citând agențiile de aplicare a legii, a raportat că 32 de militanți ai „companiei militare private (PMC) Wagner” au fost reținuți în apropiere de Minsk.

PMC Wagner în sine nu este înscrisă nici în agențiile de aplicare a legii, nici în registrul persoanelor juridice, iar luptătorii săi nu se află în listele oficiale de personal. Potrivit The Bell, supravegherea secretă a grupului Wagner este efectuată de către Direcția Principală a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse. Potrivit unor experți ruși și occidentali, „Grupul Wagner” este de fapt o unitate mascată în structura Ministerului rus al Apărării, raportând în cele din urmă guvernului Federației Ruse.

Site-ul rusesc „RBK” în 2016 a estimat costul întreținerii „Grupului Wagner” de la 5,1 la 10,3 miliarde de ruble pe an, costurile au inclus și salariile, aprovizionarea bazei, cazare și masă, cheltuieli unice pentru echipament, despăgubiri pentru familiile victimelor. Banii către angajații „Grupului Wagner” erau plătiți în numerar, nu erau înregistrați oficial nicăieri, iar achiziția de arme și echipamente era clasificată. Potrivit publicației, PMC „Wagner” a fost finanțat de stat și de „oameni de afaceri de rang înalt”, aceștia din urmă incluzând restauratorul din Sankt Petersburg Yevgeny Prigozhin, un apropiat al Președintelui Putin, care a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai contractelor guvernamentale.

În iunie 2017, publicația online Fontanka.ru a raportat că Evro Polis LLC, asociată cu Yevgeny Prigozhin, a încheiat un acord cu autoritățile siriene cu participarea Ministerului Energiei din Rusia, conform căruia Euro Polis LLC se angajează să elibereze câmpurile de petrol și gaze confiscate de oponenții regimului Bashar al-Assad , fabrici de procesare, alte instalații de infrastructură de petrol și gaze, și apoi le protejează. Pentru aceasta, Euro Polis LLC va primi un sfert din veniturile din producția de petrol și gaze, costurile operațiunilor militare urmând a fi rambursate de partea siriană separat.

Potrivit investigației canalului «Настоящее время», pe baza documentelor primite de la Serviciul de Securitate al Ucrainei, LLC M-Finance, asociată cu Yevgeny Prigozhin, a plătit salarii specialiștilor militari trimiși în Republica Centrafricană.

2015 Intervenția trupelor armate oficiale ruse în Siria

Pe 30 septembrie 2015, Rusia a început o intervenție militară în Războiul Civil Sirian. Siria se învecinează la sud cu Peninsula Arabică, o regiune care, deşi e predominant deşertică, conţine rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale. Dar petrolul şi gazele Peninsulei Arabice trebuie să facă o cale lungă până să ajung în Canalul Suez şi, pe urmă, în Marea Mediterană, de unde să poată fi transportate mai departe către pieţele internaţionale. Transportul resurselor în linie dreaptă este mult mai eficient. Problema e că o astfel de linie dreaptă trece şi prin Irak, şi prin Siria, două ţări măcinate de războaie şi de instabilitate. Cu aproape 200 de kilometri de ţărm la Marea Mediterană şi cu porturi extrem de bine amplasate, lupta pentru influenţă în Siria este una de importanţă mondială.

În plus, Siria este locul în care se intersectează trei gazoducte extrem de importante geostrategic. Unul dintre acestea există deja, chiar dacă nu mai este în totalitate funcţional. Este vorba despre Gazoductul Arab, a cărui construcţie a fost susţinută de ţări vest-europene, pentru că ar fi trebuit să ajungă până în Turcia, de unde să fie deservite pieţele europene. Conducta transportă gaz din Egipt, prin Iordania şi până în Siria şi are şi o ramificaţie care ajunge în Israel, dar care a fost suspendată pe termen nedeterminat.

Mai există două proiecte. Unul e Gazoductul Prieteniei sau Gazoductul Islamic şi ar trebui să acopere ruta Iran, Irak, Siria şi Liban. Miza este să deservească piaţa europeană.

Cel de-al treilea gazoduct care ar urma să treacă prin Siria este şi el blocat în stadiul de proiect. Este vorba despre conducta Qatar-Turcia, cu două trasee propuse: o rută trece prin Arabia Saudită, Iordania şi Siria, alta prin Arabia Saudită, Kuwait şi Irak.

Intervenţia Moscovei în Siria e văzută, în mare măsură, ca o încercare de a menţine o stare de nesiguranţă şi conflict în Orientul Mijlociu. E o situaţie în care petrolul s-ar putea scumpi. Mai mult decât atât, Moscova vrea să controleze rutele de livrare a gazului metan descoperit în Golful Persic spre piaţa europeană, adică tocmai piaţa dominată acum de gazul rusesc.

Intervenția rusă a constat în lovituri aeriene împotriva Statului Islamic, al-Qaeda în Levant și altor inamici ai guvernului sirian, cu sprijin militar semnificativ din partea trupelor terestre iraniene, care se coordonează cu Armata Siriană și aliații acesteia. Anterior intervenției, implicarea Rusiei în conflictul sirian s-a limitat mai ales la furnizarea de armament armatei siriene. Rusia a intervenit în conflict ca urmare a unei cereri formale din partea guvernului sirian privind un ajutor militar împotriva grupărilor rebele și jihadiste din Siria.

Sursele occidentale au sugerat că loviturile aeriene rusești din timpul primei săptămâni de campanie au lovit teritoriile ocupate de grupările rebele ce se opun guvernului sirian, dar nu și ISIS-ul.

Mulți experți au numit adevăratul obiectiv al Rusiei dorința de a preveni răsturnarea lui Assad și de a recâștiga influența în regiune. Debarcarea actualului regim de la Damasc nu este, însă, o opţiune pentru Rusia din cel puţin două motive. Moscova nu-şi permite să piardă baza navală din Tartus, singurul punct de acces pe care îl deţine în Marea Mediterană.

Un alt motiv, poate că şi mai important, este lupta pentru rutele de livrare a gazului metan din Orientul Mijlociu spre Europa, principalul cumpărător de gaz rusesc. Descoperirea în Golful Persic a celui mai mare zăcământ de gaz metan din lume a declanşat o adevărată competiţie pentru exploatarea lui.

Aşa s-a născut proiectul gazoductului Arab, susţinut de Arabia Saudită, care ar fi trebuit să plece din Golful Persic, locul de extracţie, să treacă prin Qatar şi Arabia Saudită, pentru a străbate apoi Iordania şi Siria, pentru a ajunge în cele din urmă în Turcia, iar de aici în ţările Uniunii Europene.

Armata rusă cheltuia pentru operațiunea din Siria de la 2,3 milioane până la 4 milioane de dolari pe zi, estimau analiștii de la editura britanică IHS Jane’s în octombrie 2015. În același timp, ediția rusă a RBK a estimat că ziua operațiunii costă aproximativ 2,5 milioane de dolari pe zi „conform celor mai subestimate” (156 de milioane de ruble la cursul de schimb de la acea vreme).

În martie 2016, Putin a spus că operațiunea militară din Siria a costat bugetul rus 33 de miliarde de ruble (570 de milioane de dolari), ceea ce era aproape de estimarea RBK, care cu două zile înainte de discursul președintelui rus a dat cifra de 38 de miliarde de ruble (657 de milioane de dolari). ). cursul de schimb curent).

Un an mai târziu, RBK a estimat cheltuielile anuale ale Rusiei pentru operațiunea din Siria la cel puțin 58 de miliarde de ruble (aproximativ 1 miliard de dolari).

În doi ani și jumătate, Siria a mai primit 36 de milioane de dolari în asistență caritabilă (aproximativ 2 miliarde de ruble la cursul de schimb actual).

În primii doi ani, conform informațiilor oficiale, aproape 40 de militari ruși au fost uciși. La începutul lunii august 2017, Reuters a publicat o investigație care estima că cel puțin 76 de cetățeni ruși au murit acolo de la începutul intervenției ruse în războiul din Siria în 2015. De atunci, acest număr a crescut.

Dar au existat și obiective interne ale operațiunii ruse din Siria, legate de populația Rusiei. După ce s-au impus sancțiuni împotriva Rusiei ca răspuns la acțiunile sale din Ucraina, Rusia a decis să desfășoare acte militaro-politice în alte zone, crezând că acest lucru va stârni sprijinul populației și va permite PR pentru Kremlin, crescându-i popularitatea.

Acest obiectiv nu a fost atins. Majoritatea oamenilor au o atitudine negativă față de campania militară rusă din Siria. Potrivit sondajelor de opinie, majoritatea se opune războiului din Siria. Potrivit Centrului Levada, în 2019, 55% dintre ruși au fost în favoarea faptului că Rusia ar trebui să oprească operațiunea militară din Siria.

Un alt obiectiv ar fi cel economic. „Când se comandă rachete, acestea sunt produse undeva în Rusia, muncitorii primesc un salariu și îl cheltuiesc, de regulă, pe plan intern. Drept urmare, cererea este stimulată”, a declarat directorul adjunct al Centrului de Dezvoltare al Școlii Superioare de Economie. Serviciul rus al BBC Valery Mironov.

Prin creșterea cheltuielilor pentru apărare și securitate, statul sacrifică cheltuielile pentru educație, știință și sănătate, spun oamenii de știință.

Cu toate acestea, se consideră că participarea la campania siriană poate servi ca un semn suplimentar de calitate pentru cumpărătorii de arme rusești deja dovedite. În plus, operațiunea din Siria a ajutat la testarea prototipului companiilor militare private rusești – așa-numitul grup Wagner, a scris revista RBK într-o investigație în august 2016.

Cireașa de pe tort, pe 18 ianuarie 2017, Rusia și Siria au semnat un document care Siria transferă Rusiei pentru utilizare gratuită terenuri în zona portului Tartus, precum și imobile. Ministerul rus al Apărării a menționat că acordul permite mărirea teritoriului centrului logistic al Marinei cu 24 de hectare. În același timp, Rusia poate folosi infrastructura portului – dane staționare și facilități de depozitare. Cordul este pe 49 de ani, prelungibil cu încă 25 de ani, și cedă guvernului rus suveranitatea noii baze, personal și material. Noul tratat permite Rusiei să păstreze până la 11 nave de război în Tartus, inclusiv cele cu propulsie nucleară. Tratatul a fost ratificat și aprobat de Adunarea Federală Rusă, iar președintele Vladimir Putin a semnat o lege federală cu privire la acesta la sfârșitul lunii decembrie 2017. În același timp, guvernul rus a anunțat din nou intenția de a „forma un grup permanent” la facilități navale din Tartus, precum și la baza aeriană Khmeimim. În 2019, Rusia preia bazele abandonate americane din Siria. Iar pe 22 octombrie 2019, președinții Rusiei și Turciei au purtat discuții la Soci, care au asigurat noi zone de influență în nord-estul Siriei.

Siria a rămas fără petrol în martie 2021, închizând rafinăriile și declanșând o criză de combustibil. Autoritățile siriene au impus limite la vânzarea de benzină și gaze și au refuzat să subvenționeze combustibil ieftin. Acum, Siria primește petrol pe mare de la Iran sau cumpără de la asociația kurdă a Forțelor Democratice Siriene, care controlează estul țării. În estul Siriei, în zona de control a FDS și a armatei SUA, se concentrează 90% din petrolul sirian și 50% din gazul sirian. Majoritatea licențelor pentru dezvoltarea de noi zăcăminte în Siria sunt primite de companii din Rusia, și anume „licențe de explorare și foraj pe câmpuri din zona economică exclusivă din estul Mediteranei”.

2018 Republica Centrafricană

Locuitorii Republicii Centrafricane se consideră în mare parte creștini, inclusiv cei care sunt implicați în represalii brutale împotriva inamicilor. Musulmanii sunt o minoritate cu care restul populației are relații tensionate. Conflictul actual a început în mare parte ca unul religios, dar a devenit politic.

Teritoriul Republicii Centrafricane este bogat în resurse – diamante, aur, petrol și minereu de uraniu sunt extrase în țară, specii valoroase de arbori cresc în pădurile sale, dar din cauza instabilității constante, acesta este unul dintre cele mai dezavantajate locuri din lume. În 2019, republica a ocupat penultimul loc în indicele dezvoltării umane.

Înființată în 2014, operațiunea ONU de menținere a păcii (MINUSCA) are la dispoziție până la 15 mii de oameni, dar prezența sa nu a dus la unificarea țării.

În 2018, președintele Touadéra a semnat un acord interguvernamental cu Rusia. În martie 2018, Ministerul rus de Externe a anunțat că Moscova, ca răspuns la o solicitare a președintelui CAR Faustin-Archange Touadéra, a decis să ofere țării asistență militaro-tehnică gratuită. Oficial, se știe doar că Rusia studiază posibilitățile de „dezvoltare reciproc avantajoasă a rezervelor de resurse naturale ale Republicii Centrafricane. În 2018, a început implementarea concesiunilor miniere de prospectare”, a spus Ministerul rus de Externe la finalul lunii martie 2020. Pe 24 iunie 2021, situația din Republica Centrafricană a fost discutată în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al ONU. Violența a crescut în țară în ultimele luni, uciderile ilegale, violurile, jafurile și torturile au crescut cu 28% față de anul trecut, în special împotriva populației musulmane. Nimeni nu numește numărul exact de mercenari, dar autoritățile ruse neagă însuși faptul prezenței lor în țară – conform legilor ruse, activitatea mercenară este o infracțiune.

Franța a avertizat încă din 2018 că Rusia devine un nou jucător în Republica Centrafricană, iar acum șeful Ministerului de Externe francez declară deschis că președintele Touadéra este înconjurat doar de ruși, iar Rusia, datorită operațiunilor militare de succes, câștigă influență din ce în ce mai mare în țară.

În ultimii câțiva ani, PMC Wagner, care este asociat cu omul de afaceri rus Yevgeny Prigojin, apropiat de Vladimir Putin, a căutat să răspândească influența în toată Africa. Oamenii lui Prigojin, după cum s-a scris de multe ori, fie că sunt instructori militari sau tehnologi politici, lucrează deja în cel puțin 25 de țări africane.

Ministerul Finanțelor și Bugetului din Republica Centrafricană a publicat contracte cu Lobaye Invest pentru dezvoltarea diamantelor. Avizul de exploatare a diamantelor a fost semnat în aprilie 2018, dar publicat pe site-ul agenției abia pe 11 martie 2019. Această companie face parte din imperiul lui Prigojin și a fost menționată în mod repetat în legătură cu plata serviciilor mercenarilor din Donbass și Siria. Anterior, a devenit cunoscut faptul că Lobaye Invest a primit și dreptul de a dezvolta două situri cu zăcăminte de aur în Republica Centrafricană, la vest de capitală. În schimbul concesiunii, compania s-a angajat să investească cel puțin 1 milion de dolari anual în proiect.

2019 Libia

La zece ani de la operațiunea NATO „Scut de protecție”, Libia a devenit curtea din spate a NATO, un stat eșuat, victimă a haosului și a războiului civil, în care Rusia și aliați precum Turcia, Franța și Statele Unite dispută dintre numeroasele bătălii geostrategice care vor marca viitorul Africii și râvnitul est al Mediteranei. Libia este membru al OPEC și deține cele mai mari rezerve de petrol din Africa (este urmată de Nigeria și Algeria). Aproximativ 80% din rezervele de petrol ale Libiei sunt situate in bazinul Sirte, care este responsabil pentru 90% din producția de petrol a țării.

Noul guvern a fost înființat în 2015 în baza unui acord condus de ONU, dar eforturile pentru o înțelegere politică pe termen lung au eșuat din cauza ofensivei militare a lui Haftar.

ONU recunoaște guvernul libian, condus de Al-Sarraj, drept autoritate legitimă a țării. Turcia a fost, de asemenea, un susținător cheie al guvernului.

Cu toate acestea, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Rusia și Franța l-au susținut pe Haftar și așa-numita sa Armată Națională Libiană.

În martie, guvernul libian a lansat Operațiunea Furtuna Păcii pentru a contracara atacurile asupra Tripoli. Operațiunea a fost considerată o lovitură majoră pentru forțele lui Haftar, deoarece acestea au pierdut mai multe locații strategice, inclusiv baza aeriană Al-Watiya și orașul Tarhuna.

Moscova este principalul partener politic, economic și militar al controversatului mareșal Khalifa Haftar, tutore al fostului Executiv nerecunoscut în est și om puternic al țării. Haftar și-a asumat controlul asupra majorității teritoriului Libiei și a resurselor energetice abundente în 2019, grație sprijinului mercenarilor ruși, în principal membri ai „Grupului Wagner”, deținut de Yevgeni Prigojin, un prieten apropiat al președintelui rus Vladimir Putin.

Atât Ankara, cât și Moscova văd poziția lor în Libia ca o rampă de lansare pentru „strategia lor expansionistă” în Africa și Marea Mediterană, unde luptă – cu China – pentru controlul asupra vastelor resurse miniere și energetice și controlul căilor maritime.

Turcia consideră, de asemenea, domeniul Libiei ca un punct de acostare pentru a-și consolida influența în cadrul Alianței Atlantice împotriva Parisului, iar Rusia ca o modalitate de subminare a NATO.

În privat, oficialii militari europeni admit că rămâne o mare îngrijorare cu privire la viitorul Libiei și cu privire la rolul militar în creștere pe care îl asumă atât Turcia, cât și Rusia, care sunt reticente în a retrage trupele pe care le susțin într-un război complet privatizat încă în viață, legat de un armistiţiu din ce în ce mai fragil în ciuda progresului aparent al procesului politic.

Mercenarii „Grupului Wagner” își mențin pozițiile în est, în oaza strategică Al Jufra și în sud, de unde și-au deschis canale de comunicare și cooperare cu alte unități cu sediul în Sudan sau în Republica Centrafricană prin intermediul soldaților ciadieni angajați în trafic de bogății, sudanezi şi miliţii implicate în economia corsară care articulează regiunea. Rusia a crescut în Libia profitând de politica administrației Trump. Are deja trei baze militare.

Guvernul de la Moscova este încredinţat că prestigiul Rusiei în lume va spori considerabil în urma unui angajament în Libia, după ce ţara a salvat deja regimul Assad în Siria.

În al doilea rând, Putin speră că implicarea Rusiei ar putea aduce roade sub forma unei baze aeriene şi marine (sau chiar mai multe) pe coasta libiană. Făcând abstracţie de faptul că o asemnea evoluţie ar fi un ghimpe în ochii americanilor, ea ar garanta multor oameni importanţi de la Moscova, ani în şir, comenzi bănoase.

În sfârşit, în al treilea rând, firme de petrol şi gaz ruseşti de stat, precum şi unele companii private, controlate strict de Kremlin, au făcut afaceri în Libia deja pe vremea lui Gaddafi. Acestea speră să revină în ţara arabă de îndată ce se încheie războiul civil.

2019 Primul Sumit Rusia Africa la Soci

Pe 24 octombrie, Soci a găzduit primul sumit Rusia-Africa, la care au participat reprezentanți ai tuturor statelor (54) și organizațiilor regionale de pe continent. S-a decis ca un astfel de forum reprezentativ să aibă loc o dată la trei ani. Africa cu o suprafată de 1,8 ori mai mare ca a Rusiei și o populatie ce depășeste 8,44 ori populația Rusiei este de ceva timp în vizorul lui Putin.

La acest summit Rusia se declară în favoarea creșterii rolului statelor continentului în soluționarea conflictelor locale, respectând totodată principiul „probleme africane – soluții africane”.

Ca rezultat, Rusia a încheiat acorduri militare cu circa 34 de țări africane. O parte din livrări se vor efectua pe bază gratuită. Partenerii au participat activ la exercițiile desfășurate de Federația Rusă, s-au familiarizat cu modele promițătoare de arme, echipamente militare și experiență de aplicare. În martie 2021, președintele rus Vladimir Putin a anunțat pregătirile pentru cel de-al doilea summit Rusia-Africa, programat pentru 2022.

2019 Alegerile prezidențiale în Ucraina

20 mai 2019, actorul și productorul ucrainean Volodymyr Zelensky a obținut o victorie fulgerătoare la alegerile prezidențiale din țară.

Cu aproape toate buletinele de vot numărate în turul de scrutin, dl Zelensky a luat mai mult de 73%, iar actualul Petro Poroșenko era mult în urmă cu 24%. Într-un tweet, el a spus „un nou președinte ucrainean fără experiență… ar putea fi returnat rapid pe orbita de influență a Rusiei”.

Pe 20 mai, Volodymyr Zelensky, preluând președinția, a numit încetarea focului în estul țării și întoarcerea „Crimeei ucrainene și Donbasului” drept priorități principale ale echipei sale. Noul președinte a spus că, pentru a-și atinge aceste obiective, este gata să-și sacrifice postul, ratingul și popularitatea. Zelensky a mai spus că este pregătit de dialog pentru a pune capăt războiului.

Pe 21 iulie 2019 au avut loc alegeri parlamentare extraordinare. Partidul pro-prezidențial Servitorul Poporului a câștigat 43,16% din voturi. În plus, candidații susținuți de acest partid au câștigat în 130 de circumscripții uninominale. Datorită acestui fapt, partidul a câștigat majoritatea în parlament și a format o coaliție guvernamentală cu un singur partid.

Conducerea ucraineană a început anul 2020 cu declarații despre necesitatea revizuirii acordurilor de la Minsk. În primul rând, Ucraina nu este mulțumită de prevederea conform căreia transferul controlului asupra segmentului necontrolat al graniței cu Federația Rusă către aceasta poate începe numai după ce au loc alegeri locale pe teritoriul RDP și LPR nerecunoscute. Partea ucraineană insistă să recâștige controlul asupra graniței și abia după aceea să organizeze alegeri.

În discursul său de debut la cea de-a 56-a Conferință de Securitate de la München (februarie 2020), Volodymyr Zelenskyy, în special, a propus o nouă dezactivare a forțelor pe linia confruntării în Donbass – conform principiului sectorial.

2020 Modificarea Constituției Federației Ruse

Constituția Rusiei a fost adoptată prin vot popular la 12 decembrie 1993. Constituția este formată din 9 capitole, dintre care 1, 2 și 9 sunt invariabile. Capitolele 3-8 pot fi modificate. Acest lucru necesită acordul subiecților Federației, Dumei de Stat, Consiliului Federației, Președintelui. Pe parcursul vieții constituției s-au făcut mai multe modificări. Cele mai semnificative au fost amendamentele propuse în discursul prezidențial din 2008, în special, creșterea mandatului prezidențial de la 4 la 6 ani.

Pe 2 martie, președintele, deputații Dumei de Stat și membrii Consiliului Federației au supus spre luare în considerare cel de-al doilea pachet de amendamente la Constituție, printre care extinderea puterilor președintelui și reducerea puterilor guvernului, restricții administrației locale, refuzul de a executa o parte din deciziile instanțelor internaționale, instanțele (Constituționale, Supreme, federale) nu au acum posibilitatea de a-și alege în mod independent propriul președinte și adjuncții săi. Acum sunt numiți la propunerea Președintelui, amendamente în domeniul valorilor tradiționale ale familiei, al drepturilor și libertăților umane și civile etc.

Pe 10 martie 2020, deputatul Rusiei Unite Valentina Tereshkova a propus ridicarea restricțiilor privind numărul de mandate prezidențiale sau permiterea lui Vladimir Putin să fie reales la președinție („reducerea la zero” a numărului de mandate pe care le ocupase deja ca președinte).

Curtea Constituțională a recunoscut legalitatea „reducerii la zero”, deși în 1998, având în vedere o problemă similară, i-a interzis președintelui Elțin să candideze pentru a treia oară consecutiv. Judecătorii explică noua decizie prin faptul că Legea fundamentală include o „clauză specială” care lipsea anterior, care ține cont de „factori istorici concreți <…>, inclusiv de gradul de amenințări la adresa statului și a societății, starea sistemelor politice și economice.

Potrivit mai multor politologi, deputați, jurnaliști, schimbarea cheie a fost „reducerea la zero” a mandatelor prezidențiale ale lui Vladimir Putin, care îi va permite să candideze pentru încă două ori la funcția de șef al statului și, dacă va câștiga următoarle alegeri, în 2024 și 2030, pentru a conduce țara până în 2036, adică patru perioade consecutive. Potrivit unor politologi, acesta a fost scopul principal al întregii campanii de amendamente.

Pe 2 iulie 2020, s-a cunoscut faptul că, după procesarea a 100% din protocoale, rezultatele au fost de 77,92% pentru amendamente (prezența 67,97%).

2020 Vaccinul Sputnik și izolarea internațională

În mai 2020, Centrul Național de Cercetare Epidemiologică și Microbiologică a anunțat dezvoltarea unui vaccin care nu are efecte secundare grave. Până în august 2020, două studii clinice din prima și a doua fază au fost finalizate cu participarea a 38 de subiecți fiecare.

Pe 2 decembrie 2020, a avut loc prezentarea Sputnik V în format virtual pentru țările membre ONU. Potrivit TASS, la eveniment s-au înscris reprezentanți ai 55 de state, precum și reprezentanți ai conducerii ONU, OMS și Crucea Roșie. În același timp, puțin mai devreme, la sfârșitul lunii noiembrie, Fondul rus de investiții directe (RDIF) a anunțat că costul unei doze de vaccin Sputnik V pentru piețele internaționale ar fi mai mic de 10 dolari, ceea ce îl face mult mai accesibil comparativ cu vaccinurile ARNm de la alți producători.

Potrivit CEO-ului RDIF, în prima săptămână a lunii decembrie, fondul a primit cereri preliminare pentru achiziționarea a 1,2 miliarde de doze de vaccin din peste 50 de țări. De asemenea, a fost depusă o cerere pentru aprobarea vaccinului în 40 de țări. Pe 2 februarie, The Wall Street Journal a notat că există deja comenzi și acorduri preliminare pentru 2,4 miliarde de doze de vaccin Sputnik V.

La 29 ianuarie 2021, RDIF a depus o cerere la Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) pentru înregistrarea vaccinului rusesc în Uniunea Europeană. Pe 10 februarie, EMA a raportat că nu au primit o cerere de revizuire continuă sau autorizație de introducere pe piață pentru vaccin.

Potrivit presei (publicația franceză Le Monde, Euronews și altele), utilizarea vaccinului Sputnik V în Europa a provocat o discuție despre „diplomația globală a vaccinurilor” și a contribuit la diviziunea între liderii țărilor membre ale Uniunii Europene.

La începutul lunii iulie 2021, în ciuda lipsei aprobării OMS, Sputnik V a fost utilizat în 69 de țări din întreaga lume, ceea ce a făcut ca Vaccinul Sputnik nu a oferit o victorie esențială a conducerii Federației Ruse, și mai mult crescînd frustratea populară și popularitatea conducerii țării.

2020 – 2021 Revoluția în Belarus și criza migratorie la frontierele UE

La sfârșitul anului 2019, Lukașenko și Putin au ținut un summit la Soci. Putin a exercitat din nou presiuni pentru a avansa spre crearea Statului Uniunii, dar Lukașenko a continuat să întârzie procesul. În consecință, Rusia a întrerupt renda de integrare cerând prețuri mai mari pentru petrolul său.

Întors de la Soci și confruntat cu o scădere a economiei sale, Lukașenko și-a schimbat cursul. El a început să curteze în mod deschis Statele Unite și alte țări occidentale și a subliniat brusc suveranitatea Belarusului. A făcut chiar achiziții de ulei de șist american.

Scenografia insuportabilă a lui Lukașenko de a cumpăra petrol din orice altă țară a funcționat într-o anumită măsură. În mai, Rusia a fost de acord să livreze din nou petrol Belarusului, deși doar jumătate din ceea ce a livrat în anii precedenți.

Revenirea ambasadorului SUA în capitala belarusă înseamna plasarea la ordinea zilei a posibilei schimbări de regim. Putin a ordonat eliminarea treptată a subvențiilor pentru energie până în 2024. Pe 9 august, Belarus organiza alegeri prezidențiale, iar Lukașenko încerca a le câștiga din nou.

Lukașenko a câștigat singurele sale alegeri libere și corecte în 1994 și de atunci a fraudat rezultatele alegerilor la intervale de cinci ani. În fiecare caz, la Minsk au izbucnit proteste, dar opoziția a fost divizată sau ignorată de muncitorii industriali și populația rurală, care beneficiază de economia planificată centralizat.

Inegalitatea veniturilor în Belarus era mai mică decât în Ucraina și Rusia; o nouă clasă de mijloc lua naștere în capitală (care concentrează două dintre cei 9,5 milioane de locuitori ai săi), grație creării unui parc tehnologic cu 450 de startup-uri care lucrează în dezvoltarea de programe de calculator și în outsourcing.

Ca urmare a alegerilor, Lukașenko a revendicat victoria la alegerile prezidențiale din Belarus din 2020, a șasea sa victorie; cu toate acestea, acest lucru nu a fost recunoscut oficial de SUA, UE, Marea Britanie, Canada și aliații acestora. Potrivit sondajelor independente realizate digital, Lukașenko ar fi pierdut alegerile în fața lui Sviatlana Tsikhanouskaya, iar rezultatele oficiale au fost considerate neplauzibile, în special la nivel național, dar și într-o parte considerabilă a circumscripțiilor mici. Mai multe țări au refuzat să accepte rezultatul alegerilor, la fel ca și Uniunea Europeană, care a impus sancțiuni oficialilor din Belarus responsabili de „violență, represiune și fraudă electorală”. Rezultatele alegerilor au declanșat și proteste ample în Belarus.

Pe 11 august, au început greve la întreprinderile de stat din Belarus, cerând încetarea torturii deținuților, aducerea făptuitorilor în fața justiției și organizarea de alegeri corecte. Cele mai masive proteste din țară au avut loc pe 16 august, când, potrivit diverselor estimări, 400-500 de mii de oameni s-au adunat în centrul orașului Minsk și peste un milion de oameni în toată țara. A doua acțiune în masă a avut loc pe 23 august. Potrivit diferitelor estimări, 300-500 de mii de oameni au participat la ea numai în Minsk. Protestele au fost reprimate cu violență de regimul Lukașenko.

Lukașenko a susținut că protestele opoziției fac parte dintr-un complot străin, acuzând demonstrațiile ca fiind un complot orchestrat de străini, despre care el a sugerat că ar putea fi americani, NATO, rusi sau ucraineni.

Pe 23 mai 2021, avionul Boeing 737-8AS al companiei aeriene irlandeze Ryanair a operat zborul internațional de pasageri regulat FR4978 pe ruta Atena-Vilnius, dar la trei minute după intrarea în spațiul aerian al Belarusului, piloții au primit un mesaj de la dispeceratul local. că, conform serviciilor speciale din Belarus, linia a fost minată. Cu câteva minute înainte de a părăsi spațiul aerian al Belarusului, Boeing-ul a fost desfășurat și, însoțit de un avion de luptă Belarus MiG-29, a fost trimis pe aeroportul național din Minsk. Informațiile despre mine nu au fost confirmate. Acțiunea a fost catalogată ca terorism de stat.

Liderii Uniunii Europene și ai organizațiilor pentru drepturile omului au acuzat Belarus că a fabricat amenințarea cu bombă pentru a atrage avionul pe teritoriul său și a permite arestarea lui Protasevich.

Ca urmare survine criza de frontieră dintre Belarus și Uniunea Europeană din 2021 care este o criză migrațională generată de afluxul a câteva zeci de mii de migranți, în principal din Irak și Africa, către Lituania, Letonia și Polonia prin granițele acestor țări cu Belarus. Era clar că criza a fost declanșată de deteriorarea severă a relațiilor dintre Belarus și Uniunea Europeană (UE), în urma alegerilor prezidențiale din Belarus din 2020, a protestelor din Belarus din 2020-2021, a incidentului zborului Ryanair 4978 și a tentativei de repatriere forțată a Krystsina Tsimanouskaya.

Criza a început la începutul verii anului 2021, când președintele Belarus Alexandru Lukașenko a amenințat că va introduce traficanți de persoane, traficanți de droguri și migranți înarmați în Europa. Orientul Mijlociu, a început să promoveze călătoriile în Belarus prin creșterea numărului de conexiuni din Orientul Mijlociu și acordarea de vize celor care le-au cumpărat, aparent în scopuri de vânătoare. Polonia, Lituania și Letonia au descris criza drept un război hibrid asupra traficului de migranți, purtat de Belarus împotriva UE.

Pe acest fond de izolare, Lukașenko s-a apropiat și mai mult de Rusia, căutând la Putin sprijin militar și financiar. In noiembrie 2021, preşedinţii rus şi belarus, Vladimir Putin şi Aleksandr Lukaşenko, au semnat 28 de programe în cadrul Uniunii Statale Rusia-Belarus, cu obiectivul de a aprofunda integrarea economică între cele două ţări.

2021 Alegerile parlamentare Rusia

În 2016 s-au desfășurat alegerile precedente pentru Duma de Stat a celei de-a VII-a convocări. Conform rezultatelor lor, șase partide au intrat în Duma: „Rusia Unită” (343 de locuri din 450 – un număr record în întreaga istorie a Dumei), Partidul Comunist al Federației Ruse (42 de locuri), Liberal Democrat Partidul (39 de locuri) și O Rusie Justă (23 de locuri) au constituit deja Duma a VI-a convocare, partidele Rodina și Platforma Civică și un auto-denominat a primit încă un mandat. Majoritatea „Rusiei Unite” a devenit constituțională.

Răspândirea COVID-19 în Rusia, care a început în ianuarie 2020, a avut un impact profund asupra situației politice și sociale din țară, iar politologii o numesc tema principală a campaniei electorale.

În 2017-2019, odată cu sfârșitul „consensului Crimeei” și adoptarea unei reforme a pensiilor sensibile din punct de vedere social, activitatea de protest în Rusia a început să se intensifice. Din acel moment și până la începerea restricțiilor de coronavirus, au avut loc în fiecare an proteste în masă: atât cu ocazii întregi rusești (împotriva corupției și inamovibilității puterii în 2017-2018; împotriva creșterii vârstei de pensionare în 2018), cât și regionale ( împotriva construcției unei gropi de gunoi lângă stația Shies în 2018-2020; împotriva excluderii candidaților pentru alegerile pentru Duma orașului Moscova în 2019; împotriva arestării lui Serghei Furgal, fostul guvernator al Teritoriului Khabarovsk, în 2020). Acțiunile de protest din 2017-2018 au fost organizate de politicianul de opoziție Alexei Navalny și Fundația sa Anticorupție. Pe 20 august 2020, activistul anti-corupție și critic al puterii din Rusia Aleksei Navalnîi a fost otrăvit de către un gaz iritant și a fost spitalizat în stare gravă. În iunie 2021, a intrat în vigoare „legea împotriva FBK” retroactivă, interzicând participanților la activitățile organizațiilor extremiste să candideze la orice alegeri, după care FBK a fost recunoscut ca organizație extremistă.

În iulie 2020, a fost adoptată o lege care permite organizarea de alegeri în loc de o zi până la trei. Pentru alegerile Duma-2021 tocmai procedura de trei zile a fost aprobată (adică putem vorbi nu despre dată, ci despre perioada alegerilor: 17-19 septembrie).

Rusia Unită a abordat alegerile cu o majoritate constituțională în Duma de Stat. Cu toate acestea, în vara anului 2018, sprijinul partidului s-a slăbit semnificativ pe fondul adoptării reformei pensiilor, ratingul său a scăzut la nivelul de 30-35% și a rămas la el până la alegeri. Cu toate acestea, înaintea celui de-al 19-lea Congres din noiembrie 2019, Rusia Unită a anunțat obiectivul de a menține o majoritate constituțională.

Decizia privind primii cinci ai listei a fost luată în ultimele zile dinaintea congresului. Surpriza era lipsa în listă a Președintelui Partidului, D. Medvedev, ex Președinte și ex Prim-Ministru. La sugestia lui Putin, lista era condusă de cinci persoane:

Conform rezultatelor alegerilor Rusia Unita a obținut 324 mandate, mai puțin cu 19 mandate decît în 2016, iar partidul Comunist 57 cu 15 mai mult.

A doua zi după alegeri, Partidul Comunist al Federației Ruse a anunțat că nu recunoaște rezultatele votului electronic de la Moscova și a organizat un miting la Moscova împotriva falsificării rezultatelor votului. Pe 20 septembrie, Serghei Guriev, doctor în economie, a declarat că, conform datelor preliminare bazate pe o analiză statistică a rezultatelor alegerilor, este posibil ca majoritatea voturilor pentru Rusia Unită să fi fost aruncată (electronic sau pe hârtie). Potrivit lui Guriev, vorbim de aproximativ 16 milioane de voturi aruncate (a observat că cifra nu este definitivă). Astfel, potrivit lui Guriev, Rusia Unită a fost învinsă la ultimele alegeri, iar numărul susținătorilor ei reali este minoritar.

Opozantul Kremlinului Alexei Navalnîi a fost condamnat marți de un tribunal rus la nouă ani de închisoare, pentru fraudă pe scară largă, Reuters notând că sentința îl va ține pe cel mai proeminent adversar al președintelui Vladimir Putin departe de politica activă, pentru anii următori.

2021 Criza gazului în Europa

Prețul gazului în Europa a ajunsl în 2021 sub 800 de dolari la 1.000 de metri cubi. Tranzacționarea cu gaze în ianuarie 2021 a început la aproximativ 230 USD per mia de metri cubi. A crescut de 3,5 ori într-un an. O creștere vizibilă a prețurilor la gaze în Europa a început în primăvară, când prețul mediu spot pentru TTF a fluctuat în intervalul de 250-300 USD per mia de metri cubi. În ultimele zile ale verii, valoarea unui contract cu livrare „zi înainte” a depășit 600 de dolari, iar la începutul lunii octombrie a depășit pragul de 1.000 de dolari. Prețurile atât de ridicate nu au mai fost văzute în istoria huburilor de gaze din Europa din 1996.

Prețurile spot ale gazelor naturale în Europa au atins marți, 21 decembrie, un maxim istoric, depășind pentru prima dată 2.000 de dolari la 1.000 de metri cubi. Încă din 16 decembrie, Agenția Federală de Rețea a Germaniei a anunțat că până în iulie 2022 nu intenționează să certifice noul gazoduct Gazprom Nord Stream 2, așezat de-a lungul fundului Mării Baltice, ocolind toate țările de tranzit. Construcția acestei conducte cu o capacitate de 55 de miliarde de metri cubi. m pe an a avut loc sub presiunea sancțiunilor din partea Statelor Unite, dar a fost finalizat la începutul lunii septembrie. În noiembrie, însă, certificarea sa a fost suspendată în așteptarea creării unei companii separate care să dețină și să opereze partea germană a gazoductului (în conformitate cu cerințele legislației germane).

Pe 20 decembrie, șeful companiei GTS Operator al Ucrainei, Serhiy Makogon, a declarat că Gazprom șantaja Europa prin faptul că nu crește tranzitul gazelor naturale pe teritoriul ucrainean. El s-a plâns că nu există o creștere a tranzitului, chiar și în ciuda creșterii puternice a prețurilor la gaze în Uniunea Europeană. Concluziile sunt evidente – șantajul Europei continuă pentru a certifica Nord Stream 2 cât mai repede, a conchis el.

Creșterea cotațiilor în Europa, totuși, s-a produs posibil după ce au apărut informații că în dimineața zilei de 21 decembrie, Gazprom a încetat complet pomparea gazului prin gazoductul Yamal-Europe către Germania.

În septembrie, un grup de europarlamentari din Parlamentul European a declarat că Gazprom ar putea fi de vină pentru creșterea prețurilor la gaze și intenționează să folosească situația pentru a obține permisiunea de a lansa conducta Nord Stream 2 înainte de aprobarea autorităților de reglementare germane și europene. Aceștia au cerut Comisiei Europene să investigheze rolul Gazprom în situația actuală.

Președintele rus Vladimir Putin a atribuit creșterea bruscă a prețurilor la gaze la vedere în Europa „acțiunilor nesăbuite” și greșelilor autorităților UE, care au decis să rezilieze contractele pe termen lung de aprovizionare cu gaze. Cu toate acestea, pe 15 decembrie 2021, Comisia Europeană a invitat statele membre UE să refuze prelungirea contractelor existente pe termen lung pentru furnizarea de gaze naturale.

Ca demonstrație, în noiembrie 2021, Rusia a prelungit pe șase luni contractul de gaze cu Serbia, care expira la sfârșitul anului, iar în acest timp va menține prețul gazului la 270 de dolari la mia de metri cubi.

Potrivit companiei germane de distribuție a gazelor naturale Gascade, debitul zilnic care sosea la stația sa din Rusia era de cinci ori mai mic decât în iunie. Atunci era vară, dar în pragul unei ierni reci consumul de gaz era pe cale să crească vertiginos.

Cu toate acestea, și după ce a stocat atât de mult gaz, Rusia are o problemă, așa cum explică O’Donnell: „Cu toată producția care este în interiorul Rusiei în acest moment, cu nivelurile maxime și fără spații de stocare, singura modalitate de a o aduce este Ucraina”, susține analistul.

Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, în ultimul trimestru al anului 2021 Moscova a decis să reducă transporturile de gaze cu până la 25%. În ciuda faptului că Europa plătește prețuri extrem de mari pentru gaz.

La 3 ianuarie 2022 portavoce a Moscovei la Kiev, dl Medvedciuk, deputat de opozitie, oligarh un apropiat al președintelui rus, cerea ca Ucraina să adopte o abordare de fond în ceea ce privește crearea unui consorțiu trilateral de gaze cu Rusia și Uniunea Europeană pentru pomparea neîntreruptă a gazului rusesc prin țară. În plus, potrivit politicianului, era necesar „în cel mai scurt timp posibil să se înceapă negocierile privind menținerea tranzitului gazelor rusești către Europa prin teritoriul Ucrainei”.

2022 Ultimatumul lui Putin, Jocurile Olimpice și războiul nedeclarat

În perioada 2-3 noiembrie 2021, șeful CIA, William Burns, a venit la Moscova, unde s-a întâlnit cu oficiali de rang înalt ai serviciilor speciale ruse. Potrivit CNN, scopul călătoriei a fost de a transmite către Kremlin preocupările lui Joe Biden cu privire la situația de la granița cu Ucraina. Surse din canal au spus că după călătorie, Burns a vorbit telefonic cu președintele ucrainean Volodimir Zelensky pentru a calma tensiunile dintre Moscova și Kiev.

Finalul anului 2021 a adus un nou cancelar Germaniei după mai bine de 16 ani. Olaf Scholz a devenit cancelar susţinut de o coaliţie de trei partide (SPD, Grüne, FDP). Venirea sa la putere a coincis cu escaladarea conflictului din Donbas şi cu masarea de trupe ruseşti la graniţă. În acest context, statele din Europa de Est şi SUA au început presiunile pentru blocarea Nord Stream 2. În primă fază, Germania a refuzat, dar în final a blocat proiectul. Deşi Scholz părea cel care a luat decizia, trebuie evidenţiat că Robert Habeck (vice-cancelar) şi Annalena Baerbock (ministrul de Externe) au făcut un lobby puternic în interiorul guvernului federal pentru a opri proiectul.

Pe 15 noiembrie, Vladimir Putin a semnat un decret privind acordarea de sprijin umanitar populației din anumite regiuni din regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina.

17.12.2021 – Ministerul rus de Externe a publicat proiecte de acorduri cu Statele Unite și țările NATO privind asigurarea securității Rusiei și a țărilor membre ale alianței. Ideea cheie este consolidarea legală a refuzului NATO de a se extinde în continuare spre est și de a alătura alianței Ucraina.

Acordul de la Ialta din 1945, conform căruia puterile învingătoare, URSS, Marea Britanie și Statele Unite, au împărțit sfere de influență în Europa, a fost rechemat de unul dintre cei mai renumiți experți americani în Rusia, fost ambasador la Moscova și acum un profesor la Universitatea Stanford, Michael McFaul.

„După cum arată clar proiectul de tratat dintre SUA și Rusia, Putin vrea să reproducă acordul de la Ialta din 1945 (în Rusia se vorbește chiar despre Yalta 2.0)”, a scris McFaul într-un articol de la Washington Post. „În această nouă versiune a acordului, SUA și Rusia (de data aceasta fără Marea Britanie) ar împărți Europa în sfere de influență. Acest lucru este complet inacceptabil.”

Pe 26 ianuarie 2022, consilierii politici ai liderilor celor patru țări din Normandia s-au întâlnit la Paris pentru prima dată din august 2021. Între timp, Consiliul Dumei de Stat a Federației Ruse a inclus în planul de lucru pentru luna februarie un proiect de apel către Vladimir Putin privind necesitatea recunoașterii Republicilor Populare Donețk și Lugansk. Pe 21 februarie, șefii autoproclamatelor DPR și LPR, Denis Pușilin și Leonid Pasechnik, au făcut apel la președintele rus Vladimir Putin cu o cerere de recunoaștere a independenței republicilor. Apelurile au fost susținute de toți membrii Consiliului de Securitate, iar în aceeași zi, Vladimir Putin, a semnat decrete prin care se recunoaște independența și suveranitatea republicilor.

Putin, în ciuda faptului că Rusia a fost interzisă oficial din cauza dopajului, a participat la deschiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă. Vladimir Putin ar fi fost rugat de China să invadeze Ucraina abia după finalul Jocurilor Olimpice de Iarnă. Conform sursei, un raport al serviciilor secrete americane indică faptul că, la începutul lui februarie, mai mulți oficiali chinezi au luat legătura cu omologii ruși, pentru a-i transmite lui Putin să nu declanșeze ofensiva militară decât abia după finalul Jocurilor Olimpice de Iarnă, desfășurate în acest an la Beijing.

A XXIV-a ediție a Jocurilor Olimpice a fost un eveniment multi-sportiv internațional major, ce a avut loc în perioada 4 – 20 februarie 2022 la Beijing, în China. A fost a doua ediție a Jocurilor Olimpice, desfășurată aici, orașul Beijing organizând și Jocurile Olimpice de vară din 2008.

Puțin înainte de 05:00 ora Ucrainei (UTC+2) pe 24 februarie 2022, Putin a anunțat că a luat decizia de a lansa o operațiune militară în estul Ucrainei. În discursul său, Putin a spus că nu există planuri de ocupare a teritoriului ucrainean și a susținut că sprijină dreptul popoarelor din Ucraina la autodeterminare. Putin a mai declarat că Rusia urmărește „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei și a cerut soldaților ucraineni să depună armele.

Într-un discurs în faţa Bundestagului, cancelarul Scholz, dată fiind agresiunea Rusiei, a anunţat schimbarea la 180 de grade a politicii externe şi de apărare a Germaniei. Acesta a anunţat un buget de refacere a armatei în acest an de 100 de miliarde de euro, creşterea bugetului anual al Apărării la 2.1% din PIB şi nu în ultimul rând, un transport de armament pentru armata Ucrainei – 1.000 de lansatoare de rachete şi 500 de rachete sol-aer Stinger pentru a ajuta în faţa invaziei armatei ruse.

Prin această mişcare, Scholz se desprinde zgomotos de politica promovată de Merkel şi Schröder în raport cu Rusia dar marchează şi revenirea Germaniei între marile puteri militare ale lumii. Ajutat şi de împrejurări, Scholz (SPD) arată întregii lumi cât de lipsită de viziune a fost Angela Merkel (CDU), cea care după evenimentele din 2014 a rămas lipită de Rusia, ba chiar a crescut dependenţa energetică a Germaniei.

2022 Criza prețurilor la energie în Europa și slăbirea UE

Dacă strategia Rusiei este bilaterală, unde este Uniunea Europeană? Uniunea Europeana înțelege că prosperitatea și securitatea Uniunii se bazează pe o aprovizionare stabilă de energie și rolul pe care Rusia îl poate juca în acest sens nu a fost întotdeauna pe masa de discuții. În secolul al XX-lea, statele membre nu au luat în considerare dependența de gazele naturale ruse ca amenințare geopolitică. Cu toate acestea, situația s-a schimbat în deceniul anilor 2000. Pentru a înțelege vulnerabilitatea: UE importă 53% din energia pe care o consumă; În cazul gazelor, cifra crește la 66%. În cadrul acestei dependențe, Rusia este furnizorul principal. Traseele, care o leagă de continent, intersectează în mare parte Ucraina și Belarus.

Poziția dominantă a Rusiei pe piața energetică europeană a creat precente pentru explodarea prețurilor la energie și combustibil. Zona euro generează aproximativ un sfert din energie din gaze naturale, în timp ce Rusia reprezintă aproximativ o treime din importurile blocului.

Scenariul Goldman Sachs în care Rusia întrerupe toate exporturile din conducte ar putea duce la o scădere a creșterii PIB-ului din zona euro cu 2,2 puncte procentuale în 2022 față de prognoza de referință, cu un impact considerabil asupra Germaniei (-3,4 puncte procentuale) și Italiei (-2,6 puncte procentuale).

Perspectiva unor noi creșteri ale prețurilor la energie a alimentat temerile cu privire la o perioadă de stagflație, în care economia mondială este afectată de inflație ridicată, împreună cu creștere economică lentă și șomaj ridicat.

Inflația din zona euro atinge recordul istoric în martie: 7,5% . În februarie a crescut cu 5,9%. Lituania conduce creșterile de preț cu o creștere de 15,6%, Estonia (14,8%) și Țările de Jos (11,9%), în timp ce în Spania acestea au crescut cu 9.8%. Creșterea prețurilor la energie a crescut la 44,7% de la 32% în februarie.

Țările baltice au anunțat deja încetarea importului de gaz rusesc, iar Polonia are, de asemenea, planuri să se deconecteze de la petrolul și cărbunele Moscovei în curând și de la gaze înainte de sfârșitul anului. Toate privirile sunt îndreptate spre Berlin.

Germania este una dintre țările cele mai dependente de combustibilii fosili ruși și se teme de efectul pe care aceștia îl pot avea asupra populației, deși se numără printre planurile sale de a reduce drastic importurile de cărbune pentru acest an. Statul german va prelua temporar administrarea filialei din Germania a concernului rus Gazprom, având în vedere importanţa acesteia pentru furnizarea de energie, a anunţat 04.04.2022, ministrul economiei, Robert Habeck. Guvernul face ceea ce este necesar pentru a asigura securitatea aprovizionării în Germania, inclusiv pentru a nu expune infrastructurile energetice unor decizii arbitrare ale Kremlinului, a menționat acesta. Agenţia Federală a Reţelelor va administra Gazprom Germania până la 30 septembrie. Gazprom, acţionar unic al filialei, şi-a anunţat vineri retragerea din aceasta, fără a indica un nou proprietar, lăsând astfel o situaţie incertă în contextul conflictului privind gazele livrate de Rusia în Europa. Filialele Gazprom sunt operatori ai unor infrastructuri importante pentru depozitarea gazelor şi a carburanţilor în Germania, iar Gazprom Germania are la rândul său filiale în Regatul Unit, Elveţia şi Cehia. Deşi Gazprom nu a precizat cui îi va transfera proprietatea asupra filialei germane, Berlinul susţine că a aflat despre intenţia de achiziţionare a acesteia de către entităţi cu „origini incerte”. Guvernul german ar fi trebuit să fie notificat despre aceasta sau despre o eventuală lichidare a Gazprom Germania. Incertitudinea privind Gazprom Germania crează dubii privind intențiile Rusiei de a transfera plățile pentru gaz în ruble și refuzul țărilor UE de a se conforma acestei solicitari din partea lui Putin. Printr-o lichidare a entității și impunerii necesității semnării unor noi contracte, Rusia consideră că va obține contracte noi cu plata în ruble.

Ochii sunt de asemenea îndreptați spre Budapesta. Cu victoria sa fulgerătoare la alegerile din 03,04,2022, Viktor Orbán – pe care instituțiile europene nu l-au felicitat oficial, deși Vladimir Putin a făcut-o – poate continua să blocheze măsurile antienergetice. A lămurit acum câteva săptămâni, iar acum, validat de sondaje, își poate menține refuzul, din cauza dependenței extrem de mari de energia Moscovei, mai mare de 90%. La rândul ei, Italia, foarte dependentă și ea de Rusia și care în ultimele săptămâni a fost reticentă în a aproba sancțiuni împotriva combustibililor fosili, nu va bloca sancțiunile care implică un embargo petrolier.

Austria este „călcâiul lui Ahile” al Europei pentru expunerea sa în Rusia în plină criză. Băncile țării ocupă locul trei printre cele mai expuse Rusiei – în urma Franței și Italiei -, dar volumul lor devine relevant având în vedere dimensiunea lor mai mică. Dar vulnerabilitatea Austriei la criza cu Rusia depășește sectorul bancar. Compania petrolieră austriacă OMV, care are propria filială în Rusia, este și unul dintre partenerii gigantului gazier rus Gazprom în proiectul Nord Stream 2, gazoductul care urma să lege Rusia și Germania și pe care Guvernul Olaf Scholz a decis să-l suspende ca răzbunare pentru ofensiva lui Putin. Aproximativ 80% din gazele naturale utilizate în Austria sunt importate din Rusia, iar OMV le cumpără de la grupul Gazprom.

Putea fi această catastrofă prevenită? Cînd și de cine?

Catastrofa geopolitică XXI

Și dacă Putin nu și-a greșit calculele? / Dacă țintele sale reale sunt bogățiile energetice din estul Ucrainei?

Unde începe această catastrofă materializată la 24 februarie 2022?

Situația economică în Rusia pe perioada conducerii actuale

Restrospectiva evenimentelor precedente unui război nedeclarat

2004 Alegerile în Ucraina

2005-2006 Conflictul gazului între Rusia și Ucraina

2005 Gerhard Schröder și planul germano-rus de construire a unui gazoduct peste Marea Baltică

2007 Cazul Hermitage Capital Management

2008 Summitul NATO de la București

2008 Intrarea trupelor ruse în Georgia.

2008-2010 Criza economico – financiara în Rusia

2012 Alegerile prezidențiale Rusia

2010-2014 Landromatul rusesc

2014 Alegerile prezidențiale Ucraina

2014 Anexarea Crimeei de catre Federația Rusă

2014 Prăbușirea zborului 17 al Malaysia Airlines

2015 Acordurile de la Minsk și Nord -Stream 2

Alternative la gazul rusesc în Europa

Grupul Wagner – armata invizibilă în căutarea bogățiilor protectoratelor pierdute de Occident

2015 Intervenția trupelor armate oficiale ruse în Siria

2018 Republica Centrafricană

2019 Libia

2019 Primul Sumit Rusia Africa la Soci

2019 Alegerile prezidențiale în Ucraina

2020 Modificarea Constituției Federației Ruse

2020 Vaccinul Sputnik și izolarea internațională

2020 – 2021 Revoluția în Belarus și criza migratorie la frontierele UE

2021 Alegerile parlamentare Rusia

2021 Criza gazului în Europa

2022 Ultimatumul lui Putin, Jocurile Olimpice și războiul nedeclarat

2022 Criza prețurilor la energie în Europa și slăbirea UE

Articole conexe

Leave a Comment Anulează răspunsul

Și dacă Putin nu și-a greșit calculele? / Dacă țintele sale reale sunt bogățiile energetice din estul Ucrainei?

Unde începe această catastrofă materializată la 24 februarie 2022?

Situația economică în Rusia pe perioada conducerii actuale

Restrospectiva evenimentelor precedente unui război nedeclarat

2004 Alegerile în Ucraina

2005-2006 Conflictul gazului între Rusia și Ucraina

2005 Gerhard Schröder și planul germano-rus de construire a unui gazoduct peste Marea Baltică

2007 Cazul Hermitage Capital Management

2008 Summitul NATO de la București

2008 Intrarea trupelor ruse în Georgia.

2008-2010 Criza economico – financiara în Rusia

2012 Alegerile prezidențiale Rusia

2010-2014 Landromatul rusesc

2014 Alegerile prezidențiale Ucraina

2014 Anexarea Crimeei de catre Federația Rusă

2014 Prăbușirea zborului 17 al Malaysia Airlines

2015 Acordurile de la Minsk și Nord -Stream 2

Alternative la gazul rusesc în Europa

Grupul Wagner – armata invizibilă în căutarea bogățiilor protectoratelor pierdute de Occident

2015 Intervenția trupelor armate oficiale ruse în Siria

2018 Republica Centrafricană

2019 Libia

2019 Primul Sumit Rusia Africa la Soci

2019 Alegerile prezidențiale în Ucraina

2020 Modificarea Constituției Federației Ruse

2020 Vaccinul Sputnik și izolarea internațională

2020 – 2021 Revoluția în Belarus și criza migratorie la frontierele UE

2021 Alegerile parlamentare Rusia

2021 Criza gazului în Europa

2022 Ultimatumul lui Putin, Jocurile Olimpice și războiul nedeclarat

2022 Criza prețurilor la energie în Europa și slăbirea UE

Articole conexe

Ce este Inteligența Artificială (IA)?

Experimentul “Universul 25” – III

Consecințele creșterii populației II

Leave a Comment Anulează răspunsul