Impactul devastator al pandemiei COVID-19 asupra orelor de lucru a forței de muncă și veniturilor pentru lucrătorii din întreaga lume, echivalent cu 5,5% din PIB-ul global din primele 9 luni 2019, este mai mult atribuibil inactivității decât șomajului. Această creștere a inactivității are implicații politice importante. Experiența din crizele anterioare arată că activarea persoanele inactive este chiar mai complicată decât reangajarea șomerilor, deci ratele mai mari de inactivitate vin probabil să îngreuneze recuperarea locului de muncă. Mai mult, persoanele mai tinere și mai în vârstă au fost lovite deosebit de greu de criza COVID-19: de vreme ce acestea două grupuri au în mod normal un risc mai mare de a deveni inactivi, există pericolul ca aceștia să se confrunte pe termen lung dezavantaje de pe piața muncii.
Rata șomajului a scăzut în Brazilia, Franța, Peru, Portugalia și Republica Moldova. Pierderea orelor de muncă în aceste țări se datorează exclusiv inactivității.
Declinul relativ al ocupării este mai mare pentru femei decât bărbați în toate țările, cu unele excepții (cum ar fi Franța, Israel și Mexic).
Pierdea estimată a veniturilor angajaților : 3,5 trilioane de dolari SUA
Organizația mondială a muncii (OMM) estimează că în primele trei trimestre ale anului 2020, comparativ cu aceeași perioadă din 2019 venitul global al forței de muncă a scăzut cu 10,7 la sută, sau 3,5 trilioane de dolari SUA. Această cifră exclude sprijinul pentru venituri oferit prin măsuri guvernamentale.
În timp ce multe restricții la locul de muncă au fost relaxate, există variații semnificative între regiuni. 94 la sută din lucrători se află încă în țări cu un fel de restricții la locul de muncă, iar 32 la sută se află în țări cu închidere pentru toate locurile de muncă, cu excepția celor esențiale.
Un stimul fiscal suplimentar de 1% din PIB-ul anual ar fi redus pierderile de ore de lucru cu încă 0,8%.
Evaluările OMM evidențiază există o corelație clară, care arată că cu cât stimulul fiscal (ca procent din PIB) este mai mare, cu atât pierderile din orele de lucru sunt mai mici. În acea perioadă, la nivel global, un stimul fiscal suplimentar de 1% din PIB-ul anual ar fi redus pierderile de ore de lucru cu încă 0,8%.
Cu toate acestea, deși pachetele de stimulare fiscală au jucat un rol semnificativ în susținerea activității economice și reducerea scăderii programului de lucru, acestea s-au concentrat în țările cu venituri ridicate, întrucât economiile emergente și în curs de dezvoltare a avut capacitate limitată de a finanța astfel de măsuri.
Acest imens „decalaj de stimulare fiscală” este și mai îngrijorător în lumina deficitelor de protecție socială din multe țări în curs de dezvoltare. Mai mult, unele dintre aceste țări au trebuit să redirecționeze cheltuielile publice de la alte obiective pentru a atenua impactul crizei pe piața muncii.
